Grig Salvan

măsor cu privirea în lung și în lat tavanul alb și pătrat... și nu văd nici lună și nu văd nici soare nici stea călătoare nici stea căzătoare și nici fîlfîire de zburătoare... numai

te-aștept cum în taină cerbul așteaptă cerboaica visată sub clarul de lună... coborînd din castel, din treaptă în treaptă pasul tău moale doar a dragoste sună... mă-nvălui în mantia ta din

răsucesc în palmă cîteva cuvinte cum m-aș juca absent cu niște zaruri scotocesc ca-ntr-o raniță veche în minte: nici urmă de verbe noi și de haruri... poem nu vor să nască verbele sărace nu

nu te-mbrăca în durerea ce n-ai s-o poți îndura!... aruncă afară și fierea ascunsă în inima ta!... bucură-te încă de ziuă! de ceas și de ani nu-ntreba! mai zvîcnește ca apa în piuă ca

știu că ești într-o poveste tristă că ești în turn de fildeș ferecată ești doar o fîlfîire de batistă… și doar parfum de floare fermecată ești încă prizonieră în poveste și doar cu gîndul pot

tot mai des mă opresc din scris: ce cuvinte să țes? ce-ar mai fi de zis?... despre dragoste prea mult s-a scris... despre moarte s-a interzis... ar mai fi deschis drumul spre vis... dar

leagănă-mi inima fără de vînt vorbește-mi fără cuvînt... deschide-mi poarta spre vis reînvie în mine albatrosul ucis... dezleagă-mă de umbra de lut descîntă-mi gîndul prea aprig

de-aș ști că voi muri mîine în zori n-aș mai dormi nici o clipă la noapte ți-aș umple casa toată cu flori și n-aș mai rosti decît de dragoste șoapte... ți-aș scrie cu lacrimi o noapte

ca temple de fildeș fecioare clatină-n mers arcuite ulcioare și limpezi li-s de safire ochii doar zefirul le joacă prin rochii... ca lebede pe lac în înserarea caldă apă de cleștar

în mine se naște mereu câmpie cînd munții se duc tot mai departe! cînd florile nu mai răzbesc țărîna și păsările rotunjesc văzduhul gol! în mine se caută de mult nestinse jocuri de mâini se

pasăre dulce, pasăre dragă dorul de tine încă mă leagă somnul de pleoape nu se atinge umbra-nserării lumina îmi stinge pasăre dulce, pasăre dragă unde s-a dus mireasma de fragă? anii s-au

acel ce te iubește doar cu inima lui te-a văzut cu tine în inimă s-a născut și-apoi a crescut pe toate cărările vieții cu el te-a purtat în toate femeile doar pe tine te-a căutat… el e acel ce

arde cu noi în odaie ceasul întîiul te-a adus, tremurată văpaie vîntul, pustiul... înflorește-ntre buzele noastre ceasul luminii… ne scaldă în unde albastre rîsul grădinii… ne-așează

la însămîntare pe ogoare cine are dă la zburătoare cine nu mai are sapă în răzoare după nefiire să afle de știre de s-o pomenire a doua venire!

veștede vorbe cad ostenite în sufletul meu soarele cată în geamul privirii parcă mai greu pleoapele grele îar se apleacă ude de vînt pașii tăcerii calcă pe frunze ca

cum nu-i orizontul nici gros nici subțire nici albă nici neagră ca o iubire nici multă nici puțină ca o amăgire cum nu-i oglinda nici vis nici trăire fără de trup ca o privire așa-i și