Grig Salvan

de nu mai ai putere să ții în mîna ta toiagul cu penița ce-ți ușurase drumul de simți zvîcnind în tine o lacrimă de stea dar norii grei te-ngroapă cu umbrele și fumul… de crezi că orice-ai

ne leagă pe vecie lanțuri de fier a mea prizonieră, al tău prizonier te port cu mine oriunde sub cer te voi duce cu mine și dincolo-n eter... alături de mine-n cătușele grele mi-e dulce

iubita mea tu cea dintotdeauna ascultătoare oare mă auzi?... în seara asta sînt mai departe de tine ca oricînd!... eu cel nefiresc și singur așa cum mă știi cel

l-am visat pe tata necăjit: din merele de dincolo nu iese țuică și nici tutunul nu crește pe câmpuri... stătea gîrbovit pe-un bolovan și-mi spunea: băiete, și pe-aici se suferă de aceeași

între icoanele templului tău blînd luminate de sori pămîntești îmi înalț rugăciunea pe palme s-o dărui: Fecioară, tu, cea ce ești plină de har fii fericită! robul tău îți aduce sărutul

din lumea rînduită nimic nu-ți aduc! ce să faci cu-o frunză-ngălbenită de nuc? nimic nu-ți aduc din lumea tihnită ce să faci tu cu iarba cosită?... ce să faci tu cu-o floare strivită?... nimic

pe pămînt a trecut înfioratul aprilie melcii pe pajiști au ieșit din cochilie a trecut cocorul peste grîul meu verde prin mine o primăvară grăbită se pierde... în mîluri s-au prăsit insecte și

pe umeri ține cerul, pe buze un sărut, din inimă o floare îi urca înspre stele iubirea lui înalță, din gol necunoscut, o lume fermecată, un joc sublim de iele… în urma lui natura și dragostea

tu, copilo, de ce te miri? așa mă spăl eu īndelung după fiecare moarte...

obosite de drum, abia-mi mai târam picioarele grele... și-abia-mi mai duceam povara din spate precum calul în ham... adormisem sub cerul adânc și visam eram ușor și dansam... mă priveam cu

cînd trebuia să cresc cineva îmi fura mîncarea și-am început să mă zbîrcesc... cînd trebuia să mă fac frumos cineva mi-a făcut farmece și mi-a crescut fața mai mult pe dos cînd trebuia să

viață, viață! cusută cu ață și descusută plângând... ei, viață, viață! de cîte ori te-am înjurat în gând!...

pe tine doar te-am cunoscut și singură mi-ai dat lumină rai cîștigat și rai pierdut grădina domnului, grădină!... și para focului fecioară în tine doar o am văzut pe sub caișii

sufletul-cal orbit de povara cerului cu câinii de moarte alergînd alături...

șoptește-mi la ureche tăcerea ta fierbinte s-aud cum șipotește izvorul tău curat să-mi spăl în el povestea....și tot ce-am adunat să mai întorc o filă...și pasul înainte... cu fruntea

mai fluieră mierle în lemnul de carpen ghionoi mai bat în lemnul de arțar mai zgîrie-n tării al cocoșului pinten vulturii mai cată în coame de stejar peștii mai flutură branhiile roșii glezne

stau întins la pămînt și te-ascult îmi sususri vorbe cîntate de mult parcă le știu… și parcă nu le știu parcă sunt viu în propriul sicriu… în pieptu-mi se stinge orice tumult… parcă îmi spui

iubește-mă, străino, fără teamă! acum, înainte de ultima vamă... nu mă privi ca din alt veac, din alt loc noi doi suntem făcuți din același foc... nu ești tânără, nu sunt bătrân nu ești o

nu știu, betty, ce mai e cu mine nimic nu mai e cum aș vrea... drumul nu mai stă drept ca la carte gîndul o ia mereu într-o parte și nici iubirea nu mai e ca o stea... treaba lor cum vor fi

de mare sedus prin destin talazul fericit îl străpunge copil al mării - delfin - nicicînd ca noi nu ajunge... că-n lumea cea mare - ocean - stăpîn e cît poate cuprinde! el care n-are un

- nu ți se pare c-ai mers prea departe? ce folos îți aduce știința de moarte? aruncarea gîndului mult prea departe unde nimic nimănui nu se-mparte numai gînduri cu capete sparte… fior de nefire

cîndva în ochii mei te-ai oglindit e-așa de mult c-abia de mai țin minte de te-am visat... sau chiar te-am întîlnit... și-ți caut rădăcinile în suflet și doar în amintire te mai