Of, clipele astea trec așa repede,
simt barba crescând, aducând cu ea toamna vieții,
văd părul atingând umerii acoperiți de primăveri,
mă privesc în oglindă, iar timpul desenează
pe chipul meu,
Lacrimi cresc alături de mine,
clipe rătăcite aduc pe umerii istoviți,
doar liniștea morții alină suspinul
căderii în necunoscut.
Aspră capcană a viselor reci,
resimt odată cu ceasul ce
Ce vis, ce dulce ofrandă,
culeg din gradina cu flori,
hrănit din firava lavandă,
suspin după tunet și ploi.
Ce murmur, ce stare febrilă
ascut din nuanțe de nori,
certat de natura
Câte stele pe cer,
se vor pierde-n mister,
câtă rouă se scurge,
aromată și dulce,
cât vom pierde, păcat,
primăveri ne-ncetat,
când vom știi, a iubii
chiar și iernile grii?
Uităm anii
Tot ce vine parcă pleacă, odată cu tine,
totul se rupe înainte de a se-nfiripa,
iar gândul meu ciob de scânteie ar vrea să
aprindă în tine dragostea ce-ți port.
Vlăguit de corbii ce aduc știrile
Arcuș
Arcuș,lovit de sunete crispate
Te prinzi,în jocuri de copil
Ne da-i mireasma muzicii curate
Să ne amuzi cu-n semiton divin.
Arcuș,ciupit de lăutarul sobru
Te vezi condus într-un
Cutremur, liniște și pace
Așa era, în cărți,odinioară
Stihiile scluptate-n rafturi,
Așteaptă, libertate.
Deschide-ți cutezanța,
Și-apasă pe un raft,
Trăirea dintre versuri,
Și scutur-o de
Ce freamăt, ascunde lumina târzie,
ce dâre apasă pe negrul amurg,
lumina-și trimite vestita solie
spre razele nopții, ce curg.
O liniște aspră atinge pădurea,
pe cetini și tufe ce plâng,
în
Tacut, purced alene,
spre tainele iubirii,
lacașul suferintei și-al bucuriei dar,
mă pierd în marea sorții lovit de agonie,
și-ți plâng iubirea dulce,
amarul meu altar.
Ce patimă mai crudă,
Lumină vie cade de pe tei,
lumină albă, dulce și sublimă,
ea îmi alină crudele idei
și-mi sihăstrește faptele-n derivă.
Ascund la piept, o parte fără vină
și mușc din fructul fără
Doliu, poate cel mai mare de la Mihai Viteazu încoace,
poate fi înmormântarea poeziei românești.
Este golul din iubirea noastră.
Este chemarea unui zeu pe postamentul lui.
Plâng, e prea mult,
Acum că plec, iertare-ți cer,
și-mi lepăd suferința,
iar în amurgul efemer,
păstrează-mi neființa.
Acum că plec, păreri de rău
străbat coliba rece,
iar în amurgul timorat,
durerea mă
Din volbura acră, sorbită de valuri,
Apare năluca topitelor maluri,
Avide se pare, cu pete de scoici,
De spuma cernută în vechile porți.
Pe ceața târzie, cuprinsă de stele,
Apare năluca
Bolta apasă,
un gând răsfirat,
în cete de vorbe curate,
învie un mit, demult aruncat,
la poala puterii apuse.
Cutreier tăcut,
prin ceața din sat,
să prind asfințitul de noapte,
ce pare a
Străin sunt cu mine, străin
de suspin, de vorbe cu tâlc ce aspre revin,
am ochii-negriți și gândul hain,
sudoarea ce curge-n izvorul pelin,
mă lasă căzut la tot ce-i divin
și-aștept osândirea în
Aruncă blestemul și pleacă,
iubire ce duci doar suspin,
mă arde în plasa ta deasă,
cu foc de durere divin.
Mă uită în albele vânturi,
s-alerg deopotrivă și eu,
să trec prin urzeala de