grama marius

Fărâme de jar, topesc așteptarea-n surdină, focul nestins, tinde să-mi caute vină. Timpul pierdut, curge-n umila tăcere, ochii îmi curg, arși de torida durere.

Of, clipele astea trec așa repede, simt barba crescând, aducând cu ea toamna vieții, văd părul atingând umerii acoperiți de primăveri, mă privesc în oglindă, iar timpul desenează pe chipul meu,

Lacrimi cresc alături de mine, clipe rătăcite aduc pe umerii istoviți, doar liniștea morții alină suspinul căderii în necunoscut. Aspră capcană a viselor reci, resimt odată cu ceasul ce

Ce vis, ce dulce ofrandă, culeg din gradina cu flori, hrănit din firava lavandă, suspin după tunet și ploi. Ce murmur, ce stare febrilă ascut din nuanțe de nori, certat de natura

Lumină răpusă de ani, speranță scăldată de dor, aștept începutul...

Câte stele pe cer, se vor pierde-n mister, câtă rouă se scurge, aromată și dulce, cât vom pierde, păcat, primăveri ne-ncetat, când vom știi, a iubii chiar și iernile grii? Uităm anii

Tot ce vine parcă pleacă, odată cu tine, totul se rupe înainte de a se-nfiripa, iar gândul meu ciob de scânteie ar vrea să aprindă în tine dragostea ce-ți port. Vlăguit de corbii ce aduc știrile

Oftând, el cerne din condei, a lumii grele ne-nțelesuri, dar, apăsat de anii grei, azi,... taie virgula din versuri.

Arcuș Arcuș,lovit de sunete crispate Te prinzi,în jocuri de copil Ne da-i mireasma muzicii curate Să ne amuzi cu-n semiton divin. Arcuș,ciupit de lăutarul sobru Te vezi condus într-un

Cutremur, liniște și pace Așa era, în cărți,odinioară Stihiile scluptate-n rafturi, Așteaptă, libertate. Deschide-ți cutezanța, Și-apasă pe un raft, Trăirea dintre versuri, Și scutur-o de

Ce freamăt, ascunde lumina târzie, ce dâre apasă pe negrul amurg, lumina-și trimite vestita solie spre razele nopții, ce curg. O liniște aspră atinge pădurea, pe cetini și tufe ce plâng, în

Iepurașul plictisit, de cadouri duse-n van, se îmbracă dichisit, într-un miel în acest an.

Cu tot alaiul cuvenit, se-ntâmlă astăzi iară, să mintă iarăși s-a pornit, și-apoi s-o dea în bară.

Făurit azi de tipar, buletinul e pe drum, să aducă nu-i bizar președinte:Moș Crăciun.

Tacut, purced alene, spre tainele iubirii, lacașul suferintei și-al bucuriei dar, mă pierd în marea sorții lovit de agonie, și-ți plâng iubirea dulce, amarul meu altar. Ce patimă mai crudă,

Că tot venii, iar primăvara, și bea de zor ca un rebel, aprinde-n scârbă iar țigara, căci se făcu azi, \"ghiocel\".

Lumină vie cade de pe tei, lumină albă, dulce și sublimă, ea îmi alină crudele idei și-mi sihăstrește faptele-n derivă. Ascund la piept, o parte fără vină și mușc din fructul fără

Criza ne-a lovit pe toți, s-a oprit din cer să cadă doar salariile la hoți, restul ceață și zăpadă.

Doliu, poate cel mai mare de la Mihai Viteazu încoace, poate fi înmormântarea poeziei românești. Este golul din iubirea noastră. Este chemarea unui zeu pe postamentul lui. Plâng, e prea mult,

Acum că plec, iertare-ți cer, și-mi lepăd suferința, iar în amurgul efemer, păstrează-mi neființa. Acum că plec, păreri de rău străbat coliba rece, iar în amurgul timorat, durerea mă

Din volbura acră, sorbită de valuri, Apare năluca topitelor maluri, Avide se pare, cu pete de scoici, De spuma cernută în vechile porți. Pe ceața târzie, cuprinsă de stele, Apare năluca

Bolta apasă, un gând răsfirat, în cete de vorbe curate, învie un mit, demult aruncat, la poala puterii apuse. Cutreier tăcut, prin ceața din sat, să prind asfințitul de noapte, ce pare a

Străin sunt cu mine, străin de suspin, de vorbe cu tâlc ce aspre revin, am ochii-negriți și gândul hain, sudoarea ce curge-n izvorul pelin, mă lasă căzut la tot ce-i divin și-aștept osândirea în

Aruncă blestemul și pleacă, iubire ce duci doar suspin, mă arde în plasa ta deasă, cu foc de durere divin. Mă uită în albele vânturi, s-alerg deopotrivă și eu, să trec prin urzeala de