Barul Nana, de vânzare (II)

V. Nosferatu Ca într-o bizară încrengătură ying-yiang, mastodontul Akebono era „compensat” de un ins oacheș, slab și febril, poreclit „Nosferatu” pentru făptura sa filiformă, ușor cocârjată, vag neliniștitoare. Tipul nu se despărțea niciodată de celebrele bermude ce-i atârnau, largi și hilare, până la genunchii proeminenți, sub care se „umflau” niște gambe caraghios curbate, în stil „cocoșel”. Toată această construcție neverosimilă se termina cu o pereche de adidași largi și jerpeliți, cărora le puteai imagina, doar dacă aveai o fantezie morbidă, și miasma aferentă. Băiat bun la toate, Nosferatu era hărțuit de un tic înnebunitor: scutura din cap, în reprize compacte, de parcă era curentat. „Măi Scarlate” îl asemuia pe sărmanul „electrocutat” cu jucărelele de lemn, vândute la bâlciurile de demult, care întruchipau un măgăruș ce leșina dintr-o dată, flexându-și încheieturile la o simplă apăsare de buton. Cei doi Ying și Yiang se disprețuiau reciproc, se respingeau ca magneții și nu ezitau să se încaiere scurt, în lipsa „maestrului manierelor elegante”, mult-încercatul Scarlat, cel înnobilat de experiența vieții. Odată chiar au luat-o razna, încleștându-se într-un soi de mecanism bielă-manivelă, un „combat” lipsit de perspective, din moment ce burta lui Akebono îi împiedica, practic, să se atingă. Perechile de brațe păreau angrenate într-un du-te-vino susținut în contratimp, ca și cum ar fi tras din greu la joagăr. Doar atât că Akebono înainta, greoi și adormit ca un elefant, iar scheleticul său oponent dădea înapoi, pas după pas, spre gardul de sârmă al terenului de sport din apropiere. Deznodământul previzibil spre care se îndreptau cele două figurine înlănțuite fu risipit, însă, ca prin minune. Scena se umplu rapid de o seamă de personaje gălăgioase, dornice de acțiune. Erau băieții ce pontau la o firmă de construcții din apropiere. După ce trăseseră toată ziua mâța de coadă, acum aveau chef de bere și de fotbal, iar prezența lui Nosferatu, ca om cu aprovizionarea, era strict necesară. În consecință, Akebono se retrase solemn, lăsându-și victima lipită de grilaj, oferind în schimb asistenței un vânt prelung și ofensator. VI. Scarlat A doua zi, Scarlat s-a trezit după ritualul binecunoscut, fixând lung imaginile săpate sub pleoapă de-atâta amar de vreme: perdelele ornate cu vagi modele ce se transformau ocazional în stranii compoziții psihedelice, în funcție de dispoziția privitorului, geamul plin de zoaie și eterna plasă de muște, subțiată de rugină. În diminețile cu soare, fereastra părea brăzdată de un fulger orbitor - efect neașteptat, produs de o veche fisură a sticlei, bifurcată aidoma unei gheare sau crengi de copac. Asta, când era soare, căci locuința lui Scarlat, plasată într-un fel de mansardă la ultimul etaj, avea o fațadă „mediteraneeană”, expusă splaiului ce însoțea curgerea somnolentă a rîului, alungit ca un cordon ombilical spre Barul Nana și un perete masiv, întunecat, ce dădea spre strada alăturată, îngustă și umbrită chiar și la apogeul caniculei. Casa era cenușie, înaltă și comprimată parcă sub presiunea acoperișurilor învălmășite din jur. Atunci când avea curajul să iasă pe firavul balcon din fier forjat – căci Scarlat era singurul locatar care se mai încumeta să uzeze de acest straniu accesoriu - întreaga urbe îi părea o debara în devălmășie, ca recuzita unui teatru provincial, unde sute de pălării pestrițe zăceau aruncate la întâmplare. „Palatul” lui Scarlat era, de fapt, o ciudățenie arhitecturală de pe la 1900, cunoscută în urbe drept „casa cu turnulețe”. Clădirea avea și o oarecare notorietate, cât se poate de funestă, de altfel: încăperile de la subsol erau folosite pe timpul trecutului regim la disciplinarea celor care nu se potriveau în peisajul politic al vremii. În acest caz, expresia „beciurile Securității” exprima o realitate palpabilă: fostele camere de tortură erau amplasate într-un labirint de beciuri, catalogate oficial, până în ziua de azi, drept „adăposturi antiaeriene”. Atârnat de cer, în mansarda lui, Scarlat gândea adesea că locul o fi blestemat, că edificiul chircit ca un bonsai între ziduri ostile s-a născut într-o zodie nenorocoasă, pe un pământ frământat de suferințe. Cu atâtea sinucideri și expropieri în spate, căsoiul părea să aibă o fantomă a lui, care-i neliniștea constant, dar aproape imperceptibil, pe chiriași. Nu și pe Scarlat însă, care făcuse un pact cu Destinul: nu deranja și nu mai era deranjat de nimeni. Omul nostru organizase de mult Rezistența: trăia din simbolica alocație de revoluționar, retras strategic sub umbrarul de la Nana. Pe bună dreptate, se considera un supraviețuitor, un Lord, un ins superior, care nu se mai deranja să ceară ceva special de la viață. VII. Samoilă …Așa că timpul trecea fără să-l atingă. Avea o capacitate fantastică de a sta nemișcat și de a privi pereții din penumbra mansardei. De a zăbovi pierdut asupra fiecărui obiect din casă, aparent concentrat asupra unor chestiuni infinitezimale din existența sa, golite de orice sens. Încremenit în odaia lui, Scarlat plutea dezmembrat deasupra orașului, ca o fantomatică navă ivită din universuri paralele… Doar soneria de la intrare îl mai scotea, arareori, din starea sa extatică. Dar cine se aventura să urce până la capătul spiralei unei scări instabile, doar pentru a suna la ușa aceea îndepărtată, ornată cu florilegii demodate din aramă? „Ochiul magic” dezvăluia un ins diform, ce se foia pe hol, trecându-și prin părul sur și țepos un ciot de mână fără degete. De cealaltă parte a ușii, Scarlat venise tiptil, ca să nu facă vreun zgomot, iar acum își reprima respirația, cu ochiul lipit de lentila verzuie de la intrare. - Măi Scarlate, lasă-te de poante, știu că ești acasă. Și hai, deschide-mi odată, că mă duc cu nenorocita asta de scară cu tot până în beci! N-am de gând să plec, după ce am urcat trei etaje pe putreziciunea asta. Nu mai fă pe mortul, că te aud cum gâfâi după ușă. - Ho, mă, că deschid, nu te mai agita atâta! - Odată, o să-ți moară cineva la ușă, o să ajungă cu „liftul” până la subsol – spuse, abia intrat, Samoilă, căci despre el era vorba. Piaza rea. „Vizita ăstuia nu anunță nimic bun” – gândi Scarlat, invitându-l să ia loc, cu un zâmbet fals, sesizat imediat de mistrețul cărunt de Samoilă. - Te grăbeai undeva, domnule? – îi aruncă acesta. Scarlat ridică ochii spre tavan, implorând parcă fantoma coșmeliei să intervină în dialogul început sub auspicii atât de puțin încurajatoare: - Cere-mi orice, dar zi-le repede. Apropo, vrei o cafea? – gazda deveni brusc mai conciliantă, luând discuția neîncepută ca pe o binemeritată pedeapsă, căci deschisese poarta exact cui n-ar fi trebuit... Nea Samoilă, dom’ inginer, era șahist de cartier și toată lumea îi aflase povestea despre „cum am ajuns eu impotent”. Istoria asta din anii ’70, cu titlu de best-seller, se „vindea” bine, pe vremuri, îmbibată de un oarecare romantism revoluționar, diluat în funcție de câte clondire luase la bord domnul Samoilă. Ascultarea, sau mai bine zis reascultarea pățaniei, era tortura obișnuită la care-și supunea interlocutorii, înainte de a le cere imperativ una sau alta. „Eram la cariera aia nenorocită de piatră, iar Vlase, șoferul, mi-a zis la un moment dat că artificierii se machiseră. Ce mă’sa, era zece dimineața, miroseau ei, la o adică, erau oțâră parfumați, dar noi aveam treabă, nu? Trebuia făcut planu’, băi, mă-nțelegi?!” – se întărâta singur Samoilă, ciocănindu-și tâmpla cu ciotul de mână. „Când am terminat de verificat încărcăturile, idioții pur și simplu n-au mai așteptat să ajungem înapoi și bum! – ne-au luat cu fulgi, cu tot, la întoarcere. Pur și simplu, ‘tu-le gâții lor, iar vina era a mea, că nu i-am trimis dracu’ acasă când a trebuit. Și când te gândești că pentru unu’ mi-am pus obrazu’ să-i dea categorie, că-i mureau plozii de foame, voia să-și facă nevasta mamă eroină”… Scarlat știa cu ochii închiși ce avea să urmeze: ”M-am trezit la spital, nu auzeam nimic și parcă eram de plumb, simțeam că mă prăbușesc cu patul, iar liniile de pe tavan se dublau, se triplau…Aveam o amețeală de-mi venea să vomit. Eram cu capul și mâinile strânse în bandaje. La dreapta, au trebuit pân’ la urmă să-mi taie deștele. Mai rău e că din șocul ăla am rămas și impotent. Nevastă-mea, Stela, după ce s-a jurat că rămâne alături de mine, m-a părăsit după două luni, imediat ce mi-am pierdut serviciul. Ei, ce zici, vezi cum mi-am f… eu viața în douăj’ de minute?” Samoilă avea o expresie dementă, suspendându-și iritat tirada, de parcă i-ar fi cerut socoteală gazdei. „Păi bine măi maestre, ce vrei să-ți fac eu acum?” – era cât pe ce să izbucnească „Măi Scarlate”, dar s-a abținut la timp.