Gheorghe Ana

Titlul poeziei e insusi titlul poeziei!

Pt. Cristina Ispas: imi place sa folosesc un anumit cod. E cam aiurea si da senzatia de umplutura, dar eu inteleg multe chestii prin el. Adica: rasnita nipona=creier care macina ganduri, silit de ratiunea mea sa o faca. Japonia=constrangere, obligatia de a gandi, venita din subconstient. Astea sunt doar ideile principale, daca as sta sa explic si detaliile n-as mai termina.

Din moment ce mie mi-e lene sa citesc ceva care sa aiba mai mult de zece randuri uneori, pot sa va spun ca nici nu ma asteptam neaparat la un comentariu. Oricum, multumesc pt. intelegere. Love u!

Mai ai de lucrat putin la anumite versuri cam melodramatice(\"Astepta amintirile ramase-n urma\"), dar in rest mi-a atras atentia poezia ta. Imi place mult idea si mai ales prezentarea. Mai incearca!

Imi place poezia asta foarte mult. Stii de ce? Pentru atmosfera. N-am mai vazut de mult o poezie asa cum e ea prin definitie:un talmes-balmes de viziuni din toate domeniile simtirii. Nici nu mai pot sa scriu asa de mult timp incoace. Bravo tie! Bravo!

Ce razboi sangeros se cam duce aici!Cred c-am nimerit la fix ca sa spun doar atat:de la prea dulce se face rau. Scuza aceasta de text nu-mi exprima absolut nimic. Cat despre literatura, vom vorbi intr-un capitol in care are loc si aceasta varianta a inteligentei. Am baut deja sirop. Vreau PIPEEEEEEEEER!

Cred ca problema sta in idee. Tema poeziei a fost sucita si rasucita de cand se stie romanul poet. Istoria vazuta intr-un glorios patetic nu mai exprima nimic si incercarea de-a gasi si rima o face si mai banala, ca sa zic asa. Incearca pentru inceput versuri albe care sa evoce o experienta sau o perspectiva cat mai intima, pentru ca poezia de astazi este teribil de indiscreta. Oricum, imaginatia vine in special din personal. Ar trebui sa incepi cu ceva simplu, pe fata, dupa care sa incerci sa faci astfel incat fiecare cuvant sa fie o metafora. Imagineaza-ti ca te joci cu niste cuburi din care trebuie sa construiesti o cazemata. Pune-i cititorului probleme, ascunde-te in spatele versurilor. Lasa de inteles ca tu stii ceva ce altii nu stiu.

Nu mai am nimic de adaugat. Ori e la misto, ori imi pierd vremea.

Cristina, ultimul vers este o concluzie, un rezumat al fiintei cainelui confuz care isi simte lenea gasita in libertate, dar care nu poate s-o interpreteze, pentru ca are o stare de nihilism. Am incercat sa nu incadrez acest vers in lantul motric de dinainte, tocmai pentru a pune in evidenta aceasta nestire a lui.

Ce credeti c-ar trebui sa cred despre el?