Despre ezitarea cuvântului

-Iubesc în viitor -
îmi spuse cuvântul, dându-mi ușor
un bobârnac de consoane
peste nasul împătimit de umor.
- Dar tu, nenumitule, neatinsule,
pui de lele fără piele
de vocale, de ce, monșer
îndrăgești acel cuier
de imagini virtuale
agațate la țimbale
de-ntuneric și de vreme,
de ce, dragă, nepoeme?
- Iubesc în viitor,
iubesc în viitor!
- De ce iubești în viitor,
de ce, mă?- îl întrebă supărat
duhul trist și anagramat
al cuvântului resuscitat.
-De-aia!- răspunse el pe-același ton.
De-aia!
-Cum de-aia?- îl întrebă supărat
duhul poetului Atihcin.
Poate de-altceva.
- Știi ceva? Altcevaul meu
nu-i totuna cu altcevaul tău.
Maestre, nenăscutul meu trup
n-ascultă pe nenăscuții tăi câini
cum îl latră.
Cheia-i rămasă în poarta-ncuiată.
Și latră, și latră, și latră
și Ã, și E, și U.
Dar gestul divin tot întârzie-acu.