Pașadine în vers alb (63 - 66)

-63-

Când iarna mugurii se strâng în sine,

un capăt al poveștii e-n speranță;

un altul, în vremelnicii de umbre.

Trăiești în primăvara ta senină,

în care-april își pregătește rodul.

E gheață-n jur? Pe undeva-i topirea.

-64-

Când stai la sobă, nu mai simți vreun vifor,

visezi alene plaja ta de muze

leneș întinse pe nisipul umed.

Nici nu mai simți cum te cuprinde somnul

și-n leagănul de vise te așază.

Te-ntorci în prunc, în lumea fără capăt.

-65-

Când umbrele se ceartă între ele,

să stai deoparte, nu-i rost de gâlceavă.

Cum să fii parte unui zbucium jalnic?

Las’ c-o să vină forfota luminii

să le-mblânzească vocile amare.

Doar în blândețe înfloresc speranțe.

-66-

Totuși, din umbră vine și povestea

vieții însetate de lumină,

că armonie-i între vreri opuse.

Victoria-i vremelnică, uitarea

e-nscrisă-n codul tăinuit al vieții.

Povară nu-i, chiar de ajungi la capăt.