Parcă-i mai cald și mai bine aici

E cald. Și ce dacă?

Nu te-ai săturat s-auzi aceeași placă,

aceeași îngropare în zi, aceeași sfârtecare în noapte,

jivinele cu vocea lor de lapte,

tremuratul potecilor sub pașii noilor templieri,

cântecul sfâșiat în tăceri?

E bine, e foarte bine! - vei zice.

Liniștea lumii e făcută arșice,

din cartea vieții nu mai coboară

sensul ascuns (doar e primăvară!).

Și ce dacă e cald, când în inimă-i frig?

Secera lunii e făcută covrig,

și un câine stelar o s-o poarte

în coadă, ca trofeu pentru moarte.

Nu mai vezi adevărul că în inimă-ți scurmă,

cum în lan de porumb mistreții în turmă;

te abați de la drum, bălării te-asaltează,

câte una din ele ți se pare vitează,

o aclami: „Slavă ție, buruiană de leac!”,

când adevărul e altul, e trimisă de-un drac.

Ei, mai simți că e cald? Spune tu, nu-i mai bine

să preferi, cu stoicism, acul fin de albine

mușcăturii unui șarpe ce la sân îndelung

l-ai crescut, făr-a ști ce dureri te ajung?

Și dacă va fi să se cearnă din lună

praful poveștii, pustiit, pe-a ta strună,

strânge-l atunci în acorduri încete,

evită, cât poți, vârtejuri demente

în care se-nvârt doar sunete goale,

tu să fii bun stăpân pentru sonuri vasale.

Parcă-i mai cald și mai bine aici,

în mușuroiul ăsta de furnici,

unde robotim ziua întreagă.

O pasăre se lasă-ncet pe creangă

și-acoperă c-un tril sfâșietor

tăcerea ta, cum forfota un dor.

Și de va fi s-auzi aceeași placă,

însoțitoarea vorbelor de clacă,

să știi că-n mușuroiul de furnici,

ziua cu noaptea joacă bambilici.