Poezie

Amoar(t)ea mea

1 min lectură·26 mai 2018

Mediu

Doream util să fiu. Lăsasem totul în coadă de pește.

Amoar(t)ea mea intrase de câteva zile-n vacanță.

Ne plimbam sub cerul filantropic, prin ploaia de clipe care

ne intra în haine, în sânge, în nervi, în sinapse.

Murați suficient, pe gustul sării, intram în rezerva de zile,

fără teama că vom deveni acritură.

Eram utili unul altuia, doream să fim dulci

până la strigătul rupturii definitive.

De-aceea, poate, și păcăleam definițiile cu

vreo angoasă mai de seamă. Importantă, până

o lăsam în plata Domnului și râdeam fericiți sub

aura cerului mătăsos din poveste.

Amoar(t)ea mea luase obiceiul de-a se asculta în oglindă,

o întorcea, satisfăcută să-și vadă chipul.

Semăna puțin cu dorul acela care-i lăsa pe mulți filosofi în derută,

semăna cu liziera pădurii pe unde copilul din mine își făcea veacul.

Nu știu de ce atâta utilitate îmi transformase dorul în strigăt.

Poate unde gratuitatea poveștilor n-are treabă cu

forfota indiferentă a lucrurilor.

Poate unde sângele devenise mult mai obraznic, pe placul inimii.

Aș fi dorit atât de mult ca amoar(t)ea mea să se

deschidă spre interior, să-și lase „t”-ul în timp.

001.983

George Pașa. “Amoar(t)ea mea.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/george-pasa/poezie/14126351/amoartea-mea

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.