Poezie

Până la cântecul din urmă

1 min lectură·17 iunie 2014

Mediu

Cândva, totul se crea la limita infarctului,

cu inima bătând de parc-ar fi vrut să învie sunetele din moarte,

celulele îmi erau conectate la ritmuri de sfere,

se-ntipăreau într-un cod pe care-l deslușeam dincolo de cuvinte.

Acum, e-atâta liniște, de parcă totul s-ar fi îngropat în adâncuri de somn.

Mă trezesc rămas fără cântec, parcă într-o lume ostilă.

Se deschid, în continuare, ceruri, dar numai pentru cei ce-or să vadă potopul

și ancora anchilozată a lumii, împotmolită, parcă, în patimi.

De te-aș mai auzi o dată, soare al meu,

bătând darabana cu raze de foc peste pământul văduvit de speranță,

aș rupe iar din mine așchii de dor,

să aprind focul sacru în care tresaltă cântecul.

M-aș roti ca o limbă de ceas în (h)ora iubirilor,

n-ar mai fi durată, doar fiorul ce trece prin carne, până la întipărirea în moarte,

când vine cântecul pe care-l aflăm prea târziu,

după atâtea risipiri, să ne pregătească pentru trecerea în sunete mai înalte, mai vii.

001.809

George Pașa. “Până la cântecul din urmă.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/george-pasa/poezie/14051450/pana-la-cantecul-din-urma

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.