Siguranță

Despre asta este, în definitiv, vorba. E bine. Eu o văd mai mult ca ”las-o măi că merge-așa”. E bine-le ăsta e mai mult decât ”funcționează”, pe cine vezi tu verificând siguranțele când totul se desfășoară în conformitate?

E mai mult de atât. E iminența pericolului. E nesiguranța eternă pe care o poartă în interiorul ei siguranța. E uroboros cu filamente.

Minunat în lapidaritatea sa.

Frumos comentariu, Bogdane. Dacă aș fi scris într-un stil oral, la care am renunțat parțial în ultimul timp, aș fi zis: „Bine pe naiba!”, în condițiile în care devenirea continuă a formelor oferă, mai degrabă, nesiguranță. În aceste condiții, nu lipsește autoreglarea, nici măcar în convenția aceea care limitează, chiar dacă formele artistice nu țin întotdeauna cont de ea. Și e bine așa, nu e niciun pericol.
Ca să continui în linia ideilor tale, aș zice că siguranța aia poate fi și aceea de care scriam, parcă prin 2008, în poemul „Ars buleftrica”. Nu zic mai multe, că nu explic textul. De fapt, am vorbit pe lângă el, parcă muștruluindu-l că s-a dus, după câteva versuri, la somn.
Îți mulțumesc frumos, ești prea generos! Ai înroșit cerul Agoniei cu atâtea stele! Bine că nu vedem roșu înaintea ochilor. Iar dacă ar fi așa, știm să ne impunem exerciții de relaxare. Citim ce mai scriu alții.