Fața cu pistrui a realității

(Unde se arată că volutele metaforei se împiedică în rochia transparentă a domnișoarei Poezie, și fața cu pistrui a realității devine, dintr-odată, verde.) Cea așteptată venea. O ceață mierie îi întâmpina pașii. Tocuri melodioase băteau încet. Ca o umbră. Mai întâi, în auz. Apoi, în inimă. Apoi, în altceva. Siguranța îi afișa pe față un zâmbet. Seducător și trecător. Ca un zbor uitat în laboratoarele minții, până să-și amintească plutirea. Să plutească din inimă. Și-apoi să devină scânteie într-un răsărit de oameni. Într-un alt răsărit. Apropierea noastră semăna cu doi pistrui pe fața realității. Puncte ce-aveau să crească mult mai târziu. Întârziam în acel răsărit pentru că nu venise timpul. Rămăsese în urmă. Înainte, doar scântei trecătoare. Avea o rochie mai transparentă ca visul. (Da, sunt și vise transparente, în care-ți întrezărești ursita. Ispita uitată pe cărări omenești.) Forme sculptate-n zăpezi. Să o topesc în arsura dorului meu. Cum ai topi tristețea într-o inimă fierbinte. Suficient de... Când te prinde, din urmă, timpul, nu mai există răgaz. Doar o adiere, așa, pentru somn și uitare. Potrivești ceasul pentru trezire, dar siguranța trezirii nu mai e afișată. Rămâne într-o ceață mierie, din care pot oricând să răsară alți pași. Ai Necunoscutei. De-aici, o schimbare de ton. Până vine melodia finală.