O poezie vindecătoare și sapiențială. Ottilia Ardeleanu - „Niciodată nu spune unei zile că e ordinară”

Ottilia Ardeleanu, poetă din Năvodari, a debutat editorial la editura „Metafora” cu volumul de versuri Culorile sufletului meu. Acest volum a fost urmat de alte două, tot de versuri: Totul e să mergi până la capăt (editura „Paralela 45”, 2016) și Pe tibia-n jos (editura „Rafet”, 2017).

Volumul de față, Niciodată nu spune unei zile că e ordinară (ed. „Ex Ponto”, Constanța, 2018) este, în opinia mea, cel mai reușit volum al autoarei, fiindcă aici a reușit să se elibereze deplin de formulări pretențioase sau de unele mici inadecvări stilistice, prezente spre exemplu în volumul „Totul e să mergi până la capăt, un volum, de altfel, reușit și cu ecouri critice pe măsură. Impresia mea este că reușita principală a cărții acesteia o reprezintă o adecvare mult mai bună atât la tematica și tehnicile creatoare alese, cât și deschiderea către general-uman. Este ceea ce definește cel mai bine un demers creator pertinent, permițând o valorizare pe măsură în urma actului de recreare a operei prin lectură.

Referindu-mă la acest volum de versuri, vorbesc, în primul rând, despre o poezie sapiențială, dar nu în sensul consacrat al termenului, fiindcă nu există propriu-zis un limbaj sentențios, cu înțelepciuni morale/filosofice. Dacă ele există, sunt într-o proporție prea mică. Ideea este că, dincolo de arta expresiei poetice, lirică, în esență, cu un imaginar poetic bogat, dar și cu o exprimare directă, unde contează mai mult tensiunea ideii poetice, se află înțelepciunea unei existențe reverberate în scris, din care aflăm că fără Dumnezeu suntem doar pulberea răscolită de vânturile dezamăgirii, fără a reuși să găsim vreun sens vieții.

Sunt multe poezii care au puterea de a scăpa de patina nemiloasă a timpului, iar în altele există versuri memorabile sau întregul este bine consolidat. Dacă aș începe cu poezia care dă titlul volumului, niciodată nu spune unei zile că e ordinară, de la p. 21, aș remarca faptul că tonul ironic-amar se prinde foarte bine în plasa textului. Textul ar putea fi citat în întregime, însă păstrez doar aceste versuri: „perna lumii s-a descusut pe-o margine/cad fulgii cine mai știe cărei păsări//cu gâtul frânt”. Până la urmă, fiecare zi este importantă în devenirea lumii, cum dacă o notă ar fugi de pe partitură ar strica armonia cântecului.

Ottilia Ardeleanu scrie aici și o poezie a comunicării cu Dumnezeu, într-un limbaj oarecum nonconformist, departe de atmosfera litaniilor religioase: „de câte ori la ușă/bate cineva firav/îmi zic Dumnezeu iar a rămas pe drumuri/deschid și El se rușinează nu știe cum să înceapă/să-mi explice El mie este înjositor// Îl privesc fără milă// Îi fac semn să intre/dar El rămâne pe prag/între mine și lumea de-afară” (Dumnezeu ca de obicei, p. 7). O altă poezie remarcabilă, în care Dumnezeu rătăcește în aparență prin lumea noastră artificializată și consumistă, este mi-a spus că ar vrea să se întoarcă Acasă, p. 38. Este un Dumnezeu pe care nimeni nu pare să-L mai vadă, fiecare fiind preocupat de automatismul zilnic, în care El își găsește din ce în ce mai rar locul. De aici și întoacerea Acasă, după ce apăruse izbăvitor printre oamenii rătăciți de El și de sine. Singură ființa poetică pare să recunoască un rost al „drumului”: „Doamne cum să-ți iau eu bani pe drumul pe care/L-ai făcut anume pentru mine”. Un text ceva mai ghiduș pe aceeași temă este și în cele din urmă verifică dacă a dat drumul la căldură liniște și iubire, de la p. 42-43, în care oamenii sunt văzuți ca niște jucării învârtite din cheie de un Dumnezeu îndrăgostit de joc. Și cum să nu fie, odată ce El este primul artist al lumii? Până la urmă, așa cum spune și titlul, totul s-ar putea reduce la numai atât (dar cât de mult și cât de greu de obținut într-o lume care se complică inutil și a uitat gustul simplității): căldură sufletească, liniște interioară și iubire (căci Dumnezeu nu este altceva decât iubire). Din același impuls al simplității pleacă și versurile poeziei ce este de știut Doamne pe lumea asta: „regnul este prea ciudat metamorfozat/sau poate prea tehnologizat/în loc de rugi ascultăm manele/și ne închinăm celor pentru care/ poți muri doar trăgând un fum/nici măcar nu am mers prea mult în genunchi/Doamne/insuportabil/mă dor” p. 44-45.

Iubirea, o altă obsesie tematică a cărții, este văzută în aceeași relație cu Dumnezeu, cu lumea și cu timpul. Un exemplu definitoriu în acest sens este chiar poezia care deschide volumul, femeia de inimă neagră, p. 5. Chiar dacă aici se vorbește mai mult de opusul unui sentiment înălțător, prin analogie observăm că, dincolo de atracția malefică a „femeii de inimă neagră”, răzbate ideea că, în final, ni se face „nota de plată”, fiindcă Dumnezeu ne contabilizează toate erorile: „cât de șmecher ai fi ea tot te/urmărește ce iubești cât/ce consumi își notează/contabilizează bucuriile la fel de bine ca/necazurile//(...)//oricât de vesel ai fi ea știe cum să intre/în vorbă să te distragă de la bucuria ta”. În general, viziunea asupra dragostei este una realistă, în care predomină sentimentul devoțiunii casnice, și numai dispariția celui iubit o transformă într-o devoțiune mistică, attunci când revolta interioară se atenuează (să nu mai rămâi cu nimic, p. 23).

Unul dintre cele mai reușite texte pe tema timpului este chiar poezia numită simplu: timp, de la p. 6. Un timp al trăirii în relația cu Dumnezeu, într-o notă ușor sarcastică, dar, în fond, o pledoarie pentru suflet, pentru iubirea aproapelui, dincolo de atracția morganatică. Interesantă este aici paralela între corpurile fizice și „corpurile” sufletești. Cele din urmă se eliberează din materie, iar „timpul ia forma paradisului”.

Desigur, există o rețea mult mai bogată de teme și motive, însă las libertatea cititorului de a se bucura în voie și de a descoperi el însuși frumusețea versurilor din această carte. La fel, evit să mă pronunț asupra unei încadrări într-o formulă poetică sau alta, într-un curent literar sau altul, fiindcă - slavă Domnului! - am simțit căldura acestor versuri și nu m-a (a)tras niciun curent. Nu-mi rămâne decât să citez câteva versuri dintre acelea care mi-au plăcut foarte mult: „o cafea amară șerpuiește seducătoare de parcă m-aș uita/în ochii tăi ziua sparge orice amintire” (singurul meu câștig în viață, p. 10); „tăcerea este un dirijor tânăr// singure în reverberație/dezamăgirile” (singură în orchestră, p. 11); „mi-e dor/să decorăm universul cu/ râsetele noastre” (viață în oglindă, p. 32); „cine ar fi crezut că/îi e sete mă uitam/aiurea după fluturi/(...)/ mâinile îmi tremurau/și trupul/cană s-a făcut” (acel trecător, p. 34); „mă și aștept la o zi cu furtună care/să-mi deturneze toate zborurile către sufletul tău” (afurisită mai este, p. 41 ); „viața este o golgotă de oameni/nu încetează să se bucure de răul făcut” (ziua mea aldină de la tine începe, p.46) etc.

Există, ca în orice carte, și unele neîmpliniri, dar las pe alții (pe criticii literari consacrați) să le observe, eu și așa fiind până acum oarecum sever cu scrisul autoarei. Și aveam și de ce: simțeam semnele unui talent care se poate șlefui până să atingă o treaptă poetică superioară. Și iată confirmarea prin cartea aceasta!

George PAȘA

În revista 13 plus, nr. 190/2018, p. 27 - 28