în noaptea asta
niciun vis nu tremură de neîmplinire
stelele se topesc în ochii tăi
cu licăriri de ceară
luna pare un biscuite oreo
o poftă nebună mă-ndeamnă s-o ling
pe toată
mă mustră inspirația de ceva timp
acuză o durere înfundată
între aortă și ventriculul stâng
inima mea suferă grav de poezie
în ultima fază mănânc litere cu pumnul
mi le-a prescris
Nu e corect să fii așa frumoasă
Și inima să-mi plângă de urât,
Că nu-i mai intră soarele în casă,
Iar luna, de ea plină, nici atât.
Stau și mă uit la tine lung
Și văd atâtea
zilnic mă împiedic de câte-un redus
și cad așa în sinea mea într-un picaj netrucat
căderea e mai scurtă decât o scurtă
și mai iute decât un ardei iute
nu că m-aș fi grăbit eu
nu
haideți să facem schimb de cuvinte
să ne îmbogățim peste noapte
dimineață să ne trezim mai împliniți
mereu cu un pas înaintea celorlalți
de la care n-o să vedeți vreodată
o
visele sunt dulci
doar atunci
când mă seduci
dezbrăcată
de toate pieile alea străine
și mi te-arăți în pielea ta
by the way
îți stă atât de bine
tu
acum
într-o zi am luat poezia de mână
și-am coborât cu ea în stradă
și strada a plăcut-o
și poeziei i-a plăcut strada
dar cel mai mult și cel mai mult
i-au plăcut oamenii
și oamenii au
lui da Vinci
i-ar fi înnebunit culorile în vârful pensulei
ah dacă te-ar fi cunoscut
te-ar fi pictat pe toți pereții
și domurile catedralelor ridicate în inima lui
ca pe-o madonăa cu
dacă aș vorbi despre porci
discursul meu ar trebui să fie o cocină
cu mirosuri aferente și grohăituri pe măsura temei
ideea de bază este să ții aproape de idee
cocina să rămână cocină
n-ați găsit cumva niște cuvinte
erau cam atât și cam așa
la prima vedere semănau cu un poem
la a doua nu mai sunt așa sigur
ultima oară când au fost văzute în viață
erau publicate
uite de-aia n-au oamenii aripi
că li s-a dat un colț de rai
iar ei nu și nu
vor cerul întreg
nu le mai ajunge pământul de sub picioare
vor mai mult și mai mult
dar lui
în lumea asta a voastră
nicio iubire nu va scăpa nehulită
așa cum nicio faptă bună
nu va rămâne nepedepsită de voi
ăștia care semănați vinerea
pe toate golgotele cruci pentru
nu trageți în fluturi
mor oricum prea devreme
zilele lor sunt numărate
convertite în zbateri de aripi
și flori de câmp
așa miroase viața
moartea are gust de praf
de pușcă…
recit și eu
prin gări pe la metrou
și la fiecare colț de stradă
mila trecătorilor
cu inima mare cât un leu
atâta costă azi pâinea lui dumnezeu
cea de toate zilele în care
de fiecare dată când închid ochii
vreau să te văd pe tine
să te strâng între pleoape ca și cum
te-aș îmbrățișa
apoi să-i deschid și să-mi fii
tremur sub piele
ziua de azi
verde
dacă nu te-aș scrie poezie
m-ar bate vântul tăcerii peste gură
până când mi s-ar învineți inima
ar sta ca un ceas cu limbile tăiate
sângerând clipa exactă când să tic
și când să tac
Va trece mult până să-mi treacă,
Tot ce-a rămas și încă nu s-a dus,
Durerea care nu mai pleacă
Și moartea ce mă toarce ca un fus.
Distanța o respir c-un gând aproape-
Aproape s-a dus
mi-ai băgat cuvintele în carantină
de parcă tăcerea mea te-ar putea vindeca vreodată de iubire
tăcerea te vindecă de prea multe cuvinte
iubirea e ca o boală lungă pe care o duci pe picioare
zâmbește
surâsul tău
mă vindecă
de frunza care pică
de căderi de ploaie
și vânt nebun
de toamnă smintită
zâmbește
surâsul tău
mă vindecă
de cuvinte și de
dacă te-aș picta în cuvinte
fiecare literă ar țipa de frumusețe
în toate culorile cuvântului
știute și neștiute…
și toată lumea ar ști că ești tu
poezia întruchipată
în carnea și
ploaia îmi flagelează trupul
cu picături reci mă trezește la o realitate mohorâtă
care nu vreau să cred că e a mea
nu vreau și pace
vântul mă bate pe unde mă prinde
când mă prinde
GG