Jurnal
se făcea că era...
1 min lectură·
Mediu
noapte. o noapte veselă, deschisă.
veneam cu prietenii, înghesuiți toți într-o mașină, scandal, distracție, gălăgie..
până ce am ajuns într-o intersecție.
aici am coborât. doar eu.
era pustiu; un singur felinar și o ceață incredibil de deasă.
tăcere, lumina roșiatică difuză și eu. singură în adâncitura ramificată a străzilor.
larma din mașina nebunilor se stinsese..
dintr-odată am fost înconjurată de câini. mulți. subțiri și negri.
ciudat că îmi păreau mai mult lupi.
am încremenit. ei la fel.
mă-ncercuiseră. nu făceam nicio mișcare nu clipeam niciunul.
doar aburul răsuflării lor străvezii era înghițit de perdeaua ceții.
știi ce mă înnebunea cel mai mult ? tăcerea.
tăcerea ce inundase și-nghețase ca-ntr-un sloi colțul acela de existență.
deodată, o străfulgerare scurtă ca de stilet scos încet silențios din teacă
și înfipt în plăsele.
.............
m-am trezit. brusc. fără nicio broboană de sudoare. doar înghețată.
nu am încercat să proiectez vreodată altundeva ce a fost acolo.
mi-a rămas înfiptă puternic în fibră doar căldura ce-o emana felinarul acela.
singurul meu prieten de la acea \'răscruce\'.
054413
0
