Si nu mă cheamă Ana...

Să nu mai bată In poarta mea Vreo soaptă, Să-mi fie linistea Deplină Intr-o uitare Ca de ghilotină! Asa te-am fulgerat Cand ai plecat Pe mine si pe lume suparat. Si m-ai crezut... mi-ai luat furia, neputinta in a te opri, ca pe o trimitere in neant...De acolo, din mutenia supararii tale, ai inceput să mă zidesti... Cărămizi de tăcere ai ridicat in jurul meu...Ce catedrala maiestoasa a tacerii ai zidit! Ce Ană as fi fost eu de m-as fi repezit cu bucate la tine...Si nu stiu face perfect decat răbdări prăjite... si nici nu mă cheamă Ana, si dacă mă uit mai bine nu-mi stă bine de loc in costumatia asta stacojie, rigidă... Si stii ceva, de cand taci asa maiestos, ai ajuns un munte al tăcerii, si pe mine nu mă cheamă Ana, si pe cuvant de ianuarie, februarie si martie ca sunt dincolo de toate tăcerile... Pocnesc de ras, fac tumbe, ma simt ca o libertate...Ma hrănesc cu vazduh si lumină, nu-mi mai miros mainile a ulei incins... Ce-ar fi să-ti fac cadou o carte de bucătărie? Da, asta e singura solutie ca să te scot din starea asta de supărare bosumflată... Dacă te intorci, nu uita, nu ma cheamă Ana... si nici nu-mi stă bine zidită... unde ai vazut tu libertate in zid?