Scrisoare de aruncat

Si nu ti-am mai venit umbră, zambet, lacrimă de dor... stiam finalul acestei iubiri de la inceputul neinceput... Jarul unui foc prometeiic, nu se putea lăsa catorva fire de paie... Nu erai copt pentru o astfel de iubire...a trebuit sa plec inainte de a veni... n-am vrut totusi, să te las singur, si-am ales o copie in lut a sufletului meu... ti-am dăruit-o, fără să-ti spun, că originalul nu ti se cuvenea incă... I-am dat aceleia o parte din iubirea mea, atat cat imi era si mie permis să dau... Nu stiam că o făramă de vesnicie nu va dura cat o viată, că se va sfarsi aiurea - lăsandu-te cu pustiul in brate... Nici acum nu esti copt, nici acum n-ai putea intelege cum te iubesc eu, ar fi prea mult pentru vremile acestea confuze... ai muri de prea multă fericire... si nu vreau să mori... fără tine, inutil as mai trăi in iubire... Poate altcandva, pe alt tărm de vesnicie să fie acel punct răscruce, al drumurilor noastre... Vezi, spun răscruce... fiindcă si acolo vor fi tot două drumuri, si un singur punct... nici eu, nici tu - nu vom avea la acea vreme rădăcini, vom avea pasi sau aripi... Mărul copt, tăiat pe din două numai Dumnezeu l-ar putea lipi la loc... Si uite, desi stiu atatea lucruri folositoare si nefolositoare despre timpuri ce au fost si au să vină, nu stiu, nu-mi mai amintesc cum va arăta Mărul din care ai muscat, mărul eu+tu inainte de căderea aia spectaculoasă din Rai... Sa multumesc aici, celei care m-a ajutat, citindu-ma sa scriu si din realitate, o farama de poezie... Deci multumesc Nichita... Nu-i mai trimit scrisori postasul le retine, crezand ca-n ele e vorba despre sine... Nu-i mai trimit scrisori e vremea coapta... e prea tarziu absenta nu mi-o iarta...