Când mă dureau ochii tăi

Ce fericită eram când mă dureau ochii tăi ce perspectivă acvatică în Atlantida aia pentru noi amândoi lipsiți pe vecii de văzduh... Nici măcar oameni nu mai eram... Trebuia să mă rogi tu plângând să ieșim pași pe nisip printre umbrele noastre lăsate în ploaie... umbre bolnave de singurătate bizară urcătoare ca iedera, și eu cu toată nepăsarea așternută pe pleoape, și tu cu depărtarea uitărilor de noi și de ape...