treizeci de ani de la absolvirea liceului

Nu stiu dacă am să-mi pot creste aripi pană sambăta pentru a răspunde Prezent atunci cand, in acel fabulos Măneciu Ungureni, colegii mei de liceu si profesorii nostri de atunci se vor intalni după 30 de ani. Mi-e inima drum, niciodată si nicicand n-am mai intalnit Oameni pe măsura fostilor mei profesori, prieteni asa cum mi-au fost toți acei colegi... niciodată fericirea nu mi-a mai fost atat de plină ca in anii aceia in care adolescența mi-a fost dăruită cunoasterii ... Trezeci de ani cu suisuri si coborari... nici măcar nu stiu cati din noi mai suntem pe aici prin lumea asta a vieții... Nu stiu dacă ar trebui să mă socot vinovată de depărtarea ca spatiu si timp căreia i-am fost hărăzită. Am mai fost prin Măneciu Ungureni, ore, zile, clipe... popas mi-a fost casa Lucicăi Parvu, fata blondă, cuminte si prietenă de-o viață... ea mi-a mai povestit de colegii cu care se mai intalnea...de unii dintre fostii nostri profesori... Am avut un răgaz prin vara lui 2001 de cateva ore, in care am trecut să las niste cărti de-ale mele bibliotecii liceului unde invătasem... era sesiune de bacalaureat, timpul mă presa, timpul meu idot stramt in toate incheieturile... si-am lăsat cărtile la secretariat, plecand cu inima lacrimă fiindcă n-am reusit să-mi văd profesorii ce erau in plină activitate... Si Micsuinca asta care m-a găsit cu ajutorul rudelor mele din Vălenii de Munte... am incă numărul de telefon la secret. De fapt ea mi-a lăsat numărul ei de telefon la verisoara mea si aceasta mi-a dat telefon să mă anunte că sunt căutată... Aseară tarziu, am sunat eu să răspund intr-un fel gestului Micsunicăi... M-am intors in timp... numai că vocea care era la capătul firului nu mai era a copilei cu gropite in obraji... Imi stia adresa electronică Emil Ionescu, profesor universitar la Universitatea de Litere din Bucuresti... m-ar fi putut anunta el... din timp... asa de luni pană sambătă nu stiu cum imi pot rezolva această evadare in trecutul prezent... Sotul meu văzandu-mi bucuria pe chip in vreme ce vorbeam la telefon cu Micsunica - reprezentantă in acel moment a celor mai frumosi ani trăiti de mine in lumea asta plină de monotonie... mi-a spus că nu vede rostul unei deplasări fulger, costisitoare... In momentul acesta in mintea mea, banii sunt singurii care chiar n-au valoare... si nici in mintea lui nu-s banii cei care mi-ar fi piedică de zbor... Cred că nicodată pană aseară nu mi-a mai văzut in ochi licărind astfel fericirea! Era invățat să mă stie fals fericită, mi-e si prieten nu numai soț, fericirea mea spontană, reală l-a năucit... Am fost mereu impreună, suntem la greu si la bine umăr la umăr... Dar, in acel trecut e constient că el nu există... ca nu poate exista si acolo... Si totusi, mi-e inima drum, mi-e timpul iar stramt... si nu stiu cum voi reusi să nu chiulesc de la acestă importantă intalnire a mea cu Fericirea - in care sunt inclusi fostii mei colegi de liceu, dragii mei profesori ce m-au invățat că a sti cat mai multe din toate domeniile, inseamnă a fi puternic, a fi om, a răzbate in viață... Dă-mi Doamne, puterea de-ai face inimii hatarul de drum... Dă-mi Doamne, puterea de-a fi in clasă cand dirigintele nostru va striga iar catalogul, imi doresc atat de mult să pot răspunde : Prezent. Gabriela Marieta Chiurtu (Secu) mai 2005 Constanța