În unghiuri de cristal,
începutul și sfârșitul trupului meu,
oglindindu-și epiderma
-din creștet până-n tălpi-
liniar și fantastic,
desprinzându-se de sferă
și urcând în cub,
...se oprește
Sătulă și plină de sânge,
ca un animal hătuit,
cu ochii umbriți
de întunericul minții,
sfâșiată de propriile-mi
urlete,
cu gleznele arse
de vârstele toamnei
-care fug, care se folosesc
de
Nu... Nu e întuneric... Doar pietrele care sângerează spărgându-mi timpanele...și sângele...Sângele prelingându-se, curgând și acoperind -Oh, Doamne, câtă greșeală!- geamătul pietrelor...
- De ce
Plictisul de a te naște fără urmă
de nemurire,
fără urmă de nebunie...
Doamne, îți multumesc
că m-ai făcut...NEBUN.
Că m-ai făcut mai frumos
decât restul lumii,
mai albastru decât
Vino sub albastrul sânului meu
să-ți adăpi nebunia
și nesațul dimineților pierdute,
în răcoarea ochiului meu
ucide-ți plictisul și dorul
de apele mele,
vino...aici unde
noaptea și-a uitat
Fără început - linia trupului meu
contorsionată împrejurul gleznelor tale,
râzând si plângând,
rătăcită in apa ochilui tău,
răvășită, nebună și împrăștiată-
fără început si fără sfârșit,
doar
