Culoare de rosu

Nu... Nu e întuneric... Doar pietrele care sângerează spărgându-mi timpanele...și sângele...Sângele prelingându-se, curgând și acoperind -Oh, Doamne, câtă greșeală!- geamătul pietrelor... - De ce plângi, inimă? Nu... Nu e întuneric... Lumina curge în ape de sânge și păsările...Păsări de sticlă, lovindu-se de umbre însingurate, șoapte șiroind pe ziduri ude de durere, pe palme, pe ploape, pe sâni,șiroind,șiroind...Culoare de roșu. Stau ghemuită pe pietre, orbită de durere, cu mâinile îngropate sub arbori de chin și singurătate și dăruiesc, luminii...cântecul. Îmi simt oasele forțând geometria și pleoapele renegându-și natura. Nu...Nu e întuneric. E doar disperarea și gândul și ceața și brațele mele culegând flori de speranță...culoare de roșu.