Poezie
Corp obscur
1 min lectură·
Mediu
Îți colecționam oglinzile, fără s-o știi:
pe unele le furam pur și simplu,
de obicei din poșetă,
pe altele mă prefăceam că le sparg,
sau le schimbam hoțește luciul
cu un altul nou-nouț
(primeam asigurări)
de la sticlarul din colț.
În timpul acesta tu dormeai, te pieptănai,
sau citeai o carte, seara târziu venind
să mă întrebi despre una sau alta,
pretext
ca eu să te sărut cu toată luarea aminte.
Aș fi vrut să am curajul
să-ți vorbesc despre ele,
să-ți povestesc fiecare dintre imaginile tale,
unele imprecise, voalate,
de vreo mișcare prea bruscă,
altele însă bune, descoperite cu o răbdare infinită
(așa mi se părea, eram încă atât de tânăr)
de către mine.
În ziua când te-ai îndrăgostit
și aveai o privire
parcă răsfrântă între tine și un corp obscur
n-ai mai râs așa cum râdeai,
mi-ai spus-o și m-ai întrebat
ce părere am.
Am fost eu acela care a râs
în locul tău,
am fost eu acela care a gândit
despărțirea,
pe care te încăpățânai totuși să mi-o refuzi.
Am fost eu acela care a renunțat la oglinzi
și nu te-a mai sărutat cu lunile și anii.
/22.02.2003/
042767
0
Cât de frumos spus!
Îmi place toată poezia, chiar dacă prevede o despărțire, inevitabil de dureroasă prin lipsa săruturilor.