Hyōri Ittai

aseară am adormit pe partea cu oameni lipsă
pe partea fără puls și capitole întregi de tristeți adnotate

celei dintâi

îi lăsasem
trupul meu negru
trupul meu negru ca un bec ars
în abatorul lui Dumnezeu

pielea strânsă de frig
și inima ca o cabină de probă
în care va continua să întindă cearceafuri albe

furnicile din brațul stâng
și o casetă vhs cu filmul somewhere in time
de parcă aș fi confundat colacul de salvare cu o mașină a timpului

cea de-a doua

a primit poezia asta
ca pe poezia ei

și a înțeles
de ce unii oameni nu se iubesc
de ce mi se așează carnea etanș pe această durere surdă și obositoare
de ce nu a reușit să mă învețe să înot, să merg pe bicicletă, să merg desculț prin iarbă
să
să
...

sunt lucruri pe care le știam deja, precum și limba franceză în care spunea

iubesc omul ăsta
iubesc omul ăsta scripete cu scripete
cârjă cu cârjă, proteză cu proteză

aș putea să cresc înaltă la umbra lui
aș putea să înfloresc ca un suflet la un festival hanami
aș putea să mă înfig în el ca o lipitoare, să-l las fără tot sângele ăsta bolnav

dar în cele din urmă oamenii pleacă la casele lor
la neputințele lor
la lipsurile lor

cea de-a treia

a primit tot ce a nu primit cea dintâi și cea de-a doua
și a plâns până când și-a vindecat
limba in v