inimile să rămână în piepturi

am adunat toată piatra care a căzut și am trecut la reparat ziduri pe rând s-au stins toate vocile până s-a făcut întuneric am redescoperit că pământul nu e plat iar dacă am ajuns la capătul lui nu am căzut nu s-a deschis nici o parașută, nu mi-am spus ăsta e îngerul meu inchiziția a încetat de secole iar eu nu m-am privit în oglindă ca prin geam am să adun ipocrizia să îi dau o formă frumoasă ca de poezie dar poezie nu e ipocrizie nu a fost niciodată nici felul în care treci pieptenele prin păr nici felul în care dai cu ruj și te îmbraci în haine aurii chiar dacă ajungi o buturugă atât de uscată tot încerci să dai bine în ochii pădurii încerci să plutești să nu te afunzi în râul ăsta în care și-au pierdut viețile atâția și atâția oameni ca un copil am cules o inimă verzui-amăruie și nici măcar nu era coaptă