Gabriel Ghimpu

VESTEA CEA BUNĂ sunt aici pentru voi să vă dau fructe-albastre să vă-nvăț să zburați printre clipe şi astre să vă dau drept de vis şi de zâmbet cuminte universul deschis şi iubire

MĂRTURIE (mi se rupe) dau aici mărturie că mă doare în cot de aceeaşi marie cu-alt batic şi capot şi vă zic mi se rupe de-europa şi berd de-ale nato-ului trupe tot ce n-am pot să

NEBUNII păşeşti apăsat înainte n-ai timp să priveşti înapoi te pierde trecutul cuminte în mâine în griji şi nevoi ți-e cupa de viață tot plină când dulce când poate amar tu sorbi cu privirea

CÂND VEI ŞTI când vei şti să primeşti o durere zâmbind când putea-vei să râzi despre moarte vorbind să te superi ce-nseamnă când vei fi uitat mai aproape vei fi de cel tocmai citat când vei

LÂNGĂ MINE... EU mă simt vinovat de timpul pierdut dinainte ca şi cum până azi mi-ar fi lipsit măseaua de minte ca şi cum clopotul vieții mi-ar fi bătut fără limbă şi ciudat totuşi aştrii prin

DULCE CHIN ce dulce chin cumplită fericire în versuri sufletul să-ți descompui până la alba pura strălucire din care cât ai lua tot face pui pui de lumină bulgări de iubire albastre fructe

OMUL DE PĂMÂNT nu ştiu să nu ştiu am fost şi-am să fiu nu vreau să nu vreau ce-am luat am să dau nu pot să nu pot simt totul în tot sunt om pe pământ de duh şi cuvânt

CÂNT DE LEAGĂN dormi copile dormi copile nopțile de între zile visele să-ți dea lumina spiritului şi hodina să te legene pământul şi să-ți cânte tandru vântul ocolit să fii de rele ca să

SFÂNTĂ TREIME dacă versul mi-e greu lăudat n-oi fi eu ci părintele meu şi a tot dumnezeu dacă aripi visez şi spre stele cutez visele să-mi lansez mi-e iisus domn şi crez trecător pe

EPITAF La moartea poetului doar cerul plângea Cu lacrimi mărunte în tristă lumină Căci soarele însuși se reculegea Retras după nouri ca după cortină La moartea poetului un popă zicea De-ale

Trepte în sus, să le urci anevoie, Trepte în jos – doar să știi c-ai urcat; Cât să mai urci dintr-o marți într-o joie? Câte duminici mai ai – ai uitat. Timpul din treaptă în treaptă-ți

Strigăt fără ecou (Et in Arcadia Ego) Eu nu sunt un erou – pe frontul meu, Dușmanul fără luptă s-a predat. Eu nu sunt un erou – eu n-am semnat Nici-un proces verbal, nici-un

Primăvara A mai răzbit acum, prin noi, o iarnă, Am mai întinerit cu-n aișor – Ne cheamă primăvara, să ne cearnă Cu flori de măr, cais, cireș și dor. Respiră, crud de verde,

NU TIMPUL… E ceasu-n care ferestrele timpului tac; E ceasu-n care mă-ntreb de mai știi că te plac. Ca o privire-aruncată furiș înapoi, E ceasu-n care nimic nu se-mparte la

NUMAI ATUNCI Când vine iarna Îmi adun frunzele-n suflet Și, golaș, Mă las pradă disperării de alb; Când vine iarna Îmi pun carapacea de vise Și,

E NOAPTE… E noapte, iubito, E noapte in noi – Ferește-ți privirea De-al nopții șuvoi. E iarna afara, E iarna in gând – Mai minte-mă iară’ Ca pleci in

Mă iartă! Te rog, mă iartă, înger bun, Că te țin la fereastră : Mi-e sufletul la vis imun Și inima albastră. N-aș îndrăzni să te pătez Cu cinica-mi suflare, Te rog, mă

FEERIE Iată, ninge iarăși pe pământ: Roiuri – fluturi mici, ușori, de nea, Dănțuind pe-o muzică de vânt, Basme născocind la poarta mea. Iată, cerul, cât e de aproape: Ridic

DIXIT! Nu mă voi vinde pe un pumn de-arginți, Deși un pumn de-arginți mi-ar prinde bine, Căci port pe ramuri fructe prea cuminți Ca sa le vând en-gross la orișicine! Nu mă voi pune-n

Lumină, amintire de-nceput, Suflare caldă de la Dumnezeu, Învăluie-mă-n focul tău trecut Și lasă-mă să ard puțin și eu. Culori pulverizate-n infinit Iertați-mi ochii, ce nu știu

Motto: Daniela Crăiță DE INIMA BLEU Năstrușnică fată Te lasă-mi aproape Să-ti cânt la iubire In tonuri de ape Numindu-te „verde”, Chiar dacă nu „crudă”, Să

DOR VIRTUAL Flori și petale de crin Peste mireasma suava A nopții uitate-ntr-un scrin, Pe-o neștiută epavă… Stele uitate, cuminți, Pe ceru-necat de-ntâmplare; Gesturi

SEPTEMBRIE 11 (Bocet) Dură dare de dureri N-ar fi de n-ar fi căderi Din adânc până-n tării În uitare de Marii Din tării până-n abis Dorul dorului promis În doinitul