Gabi Marin

Țin orice pariu legat de Leonard. Nu-mi pasa daca-l pierd atâta timp cât Leo merge mai departe.Ce să fac ? Am devenit dependentă de scrierile lui. Nu beau, nu fumez, nu… mă rog cam atât…n-am și eu dreptul la un viciu? Cu diacritice sau fără, cu alunecarea degetului pe tasta de alături câteodată, cu “ mâncări “ în loc de mâncăruri ( am o editie foarte ciudata a DEX-ului care spune ca ambele variante sunt corecte dar nu pot să nu recunosc faptul că a doua variantă sună mai bine) îmi place cum scrie și asta e. Nu-i citesc textele cu ochii închiși (îi strâng doar la cuvintele prea tari) și mai remarc și eu câteodată câte o buclă pe lângă normele în vigoare dar daca văd într-o cutie lingouri de talent e cazul să studiez petele de pe cutie ? Îmi cer scuze că aduc o părere neavizată în fața unor persoane care se pricep cu adevărat la literatură dar într-o sală de spectacole contează câte persoane aplaudă și nu dacă au studii de specialitate.

“Strofă = ansamblu unitar dintr-o poezie format din mai multe versuri legate între ele prin elemente prozodice”. Mi-e teamă că nu am cunoștințe matematice suficient de avansate pentru a număra aici 10 strofe dar mă bucur să învăț de la cei care se pricep la asta.
Sunt prea mulți cai? Sunt cai sălbatici, aleargă în hoarde nu câte unul, cu zăbală și căpăstru, sau doi, posomorâti, trăgând la o caruță veche.
De ce consideri ca titlul este prost ales din moment ce tot textul este prost? La un text prost se potrivește un titlu pe măsură, cred ca puteai aprecia perfecta lor comuniune.
“Că virgulă caii” permite-mi sa te citez cu toată stima si să apreciez cu notă maximă cacofonia străbătută de fiorul liric al virgulei.

Comentariul meu era o glumă Alberto, un răspuns la un text umoristic făcut în aceeași tonalitate. Dă-le încolo de scuze că n-ai pentru ce să le prezinți. Sau dacă vrei sa nu le fi scris degeaba le păstrăm în cont pentru vreo eventuală greșeală viitoare. Și în niciun caz nu te gândi dacă ai facut bine sau rău postând acest text pe site, cel puțin nu pornind de la comul meu. Îmi place interviul, m-a amuzat, m-a facut să-mi încep ziua zâmbind așa că dacă trebuie să mulțumească cineva mai degrabă eu sunt aceea. Cât despre atingeri aduse onoarei unei persoane nici atât nu-ti face probleme. Aceasta este (sau nu este) adânc înscrisa în Eul nostru și poți să o duci prin furtuni de nisip, ploi cu pietre, potop de palme sau jigniri și să rămână imaculată cum să o afecteze un careu de zâmbete? Aștept cu nerăbdare următoarele părți.

Daca n-ai scrie bine –în general- și dacă nu m-ai fi făcut să râd –în acest caz particular- m-aș fi supărat pe tine Alberto pentru împărțirea doamnelor și domnișoarelor în două categorii: telenoveliste care suspină după “Feti Frumosi cu bicepsi” , lecturează “din Albă ca zapadă și cei 7 pitici uitați la murat în butoiul cu romantism” și când le cuprinde “Agonia” literară șterg praful prin “Atelier” și “menopauziste” cu “celulită, riduri, sâni lăsați și fund descărnat”… Îngrozitoare categorii și la care în plus nu există măcar o posibilitate de evoluție. Înțeleg că persoanele de sex feminin trecute de 33 de ani și cu copii sunt moarte demult “sărmanele ce femei de ispravă au fost pe vremea lor să le ierte Dumnezeu păcatele că noi n-avem timp de ele” iar celelalte, fericitele, învingătoarele, trebuie să aibă ca țel suprem în domeniul literar o apariție la “pagina 5” și un bărbat sau mai mulți care să verifice calitatea prezervativelor sponsorului oficial al site-ului.
Dar cum îți spuneam la început persoanelor care scriu bine li se iartă orice. Fie și cum spui tu Alberto: două categorii de femei: menopauziste și autostopiste … sau cum le ziceai?

Toți suntem speriați de “putrezirea lemnului dar mai ales de bolovanii căzuți peste lemnul pus la putrezire”, de “vișinii răscopți” de “frigul și oasele din iarbă” de orchestranții “clănțănind din dinți în pauza dintre un marș funerar și altul”, de eternitatea care în loc să aibă grijă de noi “prinde șoareci”de neliniști și cumplite spaime. Dar spune-mi te rog Nic unde, unde este “acasă” ? Există vreun loc fără intrebări și temeri pe undeva prin apropiere sau chiar “la mari depărtări” acolo unde “scârțâie alte sisteme solare”? Mulțumesc pentru această poezie incredibilă.

M-ai pus pe ganduri cu intrebarea ta. Cu siguranta daca vom astepta semne exterioare (alai de ingeri, norisori, lumina celesta…) avem mari sanse sa nu-l recunoastem. Dar nu avem de ce sa ne facem griji din acestea atata timp cat il asteptam asa cum se cuvine. Cu dragoste cum spune Marius, cu suflet deschis tremurand emotionat la portile Adevarului cum spui tu. Si nu stiu daca este buna starea asta de asteptare. Ce asteptam toata viata rai fiind, egoisti, egocentrici, gelosi, furiosi, invidiosi,…? Vrem minunea, miracolul, salvarea, revenirea celui care a suferit cumplit pentru noi. De ce sa revina? Pentru a ne purifica iar prin suferinta sa? N-ar fi timpul sa facem si noi ceva pana atunci? Sa incercam sa scoatem la suprafata scanteia de dumnezeire din noi, sa incercam in loc sa-l asteptam sa-l cautam in noi pe Isus.

”când zâmbesc lumea spune că sânt un prunc așa arată oamenii care nu au nimic de pierdut”
Ai ceva de pierdut: cerul ăla din tine pe care-l strigi spre Dumnezeu asteptând să-i pese. Să-i pese adică să ce? Ti l-a dat, nu-i destul? Ai grijă de el. E responsabilitatea ta. Caută-l, luptă, urlă de spaimă, de durere, de disperare, suferă pentru el, mănancă “bucată mucegăită de viată” din “farfuria de tablă” ce ți-a fost oferită. Sigur că am putea primi la nastere tipsii de aur în care să privim cerul dar nu ar exista oare pericolul să ne încânte atât de mult strălucirea acestora încât să uităm că sunt doar o șansă de a ajunge la ceva mult mai important ?
Nu-ți recitesc poezia pentru că iar îmi va tăia răsuflarea cu rugăciunile ei “tatăl nostru care ai fost în ceruri tu știi pîntecul femeilor e doar un buncăr / în care copii rătăciți de atîta spaimă nu-și spun pe nume așteaptă la rînd cu farfurii de tablă în mână bucata mucegăită de viață /se zguduie buncărul cînd tatăl lovește cu pumnii ei strîng în brațe jucării de pluș/ ei nu știu că jucăriile vor trăi veșnic’, ” tatăl nostru care ai fost în ceruri astăzi nu am nimic să-ți spun/ golul din mine e și el un fel de cer dar nu asta te interesează/ nu am nimic să-ți spun nu-mi cer iertare nu-mi pare rău/ mă simt doar ciudat să te știu atât de aproape eu la un balcon tu la altul” și nu voi mai avea curajul să-ți trimit dojana mea.

Poate greșeala a fost că Albert a aruncat cotoarele. Dacă a simțit sufletul gemând în verdele rece al merelor, n-ar fi fost mai bine sa muște mai departe pâna ori înghițea, întelegea și îmblânzea toată suferința, ori se contopea în întregime cu ea? Așa, Monica a rămas pregătind o cafea și neînțelegând de ce sunt preferate merele reci și necoapte, Otilia a înghețat alături de “punga de plastic transparent plină cu mere verzi” purtând înca pe ele vânătăile mușcăturilor unui mari iubiri, iar Albert nu mai are curajul să stingă lumina pentru a nu se arunca în ringul fantomelor aducerii aminte.
Dacă mi-a plăcut textul? Știu eu ce concluzie se poate trage din faptul că am studiat până și cotoarele aruncate la coș?

Deși “apelul tău nepreluat “ vorbește despre dorința de izolare care ne cuprinde câteodată, pe mine cuvintele astea “apel nepreluat” repetate ca o sentință, m-au dus cu gândul la cineva dintr-o funcție foarte importantă , să-i zicem Președintele Biroului Universal de primire și expediere mesaje, care într-o zi, nu ne mai răspunde la apeluri. Și cam asta a fost. Numărul nostru de abonat va fi oferit altei persoane.
Mi-am privit mâinile care aveau culoarea roz-portocalie arhicunoscută si am recitit cuvintele tale “doar pîinea își schimbă culoarea/ din alb se face crem apoi pămîntie” și am înțeles că palmele nu au aceeași nuanță ca ieri și sunt mai sărace în culori ca mâine. Dar nu suntem pictori să ne batem capul cu asta nu ?

Dupa ce am simțit ploile care nu pot ajunge pâna la o mare dragoste: “mă mai prinde cîte-o ploaie și mă udă pînă la coaste duc repede mîna la piept tu ești bine apa mai are de lucru are de trecut o piele, un rînd de țesuturi și-un rînd de oase pînă să ajungă la tine”, după ce m-au cutremurat rândurile despre întâmplarea asta ciudată numită viață “mă întreb dacă viața nu cumva e un soi de ibric în care noi clocotim de nerăbdare să fim turnați în pămînt.”, despre sensul sau lipsa de sens a existenței noastre “cu sau fără mine viața merge înainte sau înapoi”, despre pâinea și sarea cu care ne întampină destinul pe drumul cu zile și ani, despre “cozonacul si mierea” pe care ni le așterne pe masa viețuirii “cu sau fără mine lumea înghite calupi de sare. obrajii sunt o sărărie imensă care ne ține în viață”, după toate acestea am rămas cu gândul la rana cumplită din trecut care azi nu-si mai țipă durerea. Nu mă parasește senzatia unui bloc de gheață ce stă pe o rană hidoasă și, anesteziind durerea, dă senzația vindecării.
Dar gheața a început sa plângă a topire sub atingerea slovelor și marginile rănii se chircesc spre cicatrizare.

E un sfârșit foarte draguț: “păcatele sunt ca niște măsele cariate, / pe unele trebuie să le plombez, /iar la altele sunt nevoit să le scot nervul”/ și m-a așezat pe masa de operație.”
Înteleg din aceste rânduri (te rog să mă contrazici dacă alta a fost intenția ta) că în urma analizei situației păcatelor, dintre cele două opțiuni: pus plombe sau scos nervul la câteva măsele, a fost aleasă a treia – operația.
Sinceră sa fiu cam în aceeași situație mă văd și eu în fața unei astfel de analize.Mi se pare chiar prea puțin “pe fiecare vertebră se vedea câte un păcat important” dar asta o spun cu privire la mine nu la tine.Ai spus însă “câte un păcat important” și fiind mult prea dificilă definirea lui “important\" înclin să-ți dau dreptate. Păcate avem prin toți porii dar importante… rămâne de analizat de către “forurile competente”.
Imi place că printre cadavre de “gânduri tranșate” mai au propețime “mugurii albi de gânduri despre credința”, îmi plac “rămășițele de poezie de pe degete” și amprentele vechilor iubiri pe retină dar nu mă pot împiedica să nu te cert pentru iubirile viitoare “ acoperite cu un cerc negru”.Te rog să nu te superi pe mine dar atâta timp cât nu ești ghicitor să poti accesa viitorul lasă-le încolo de cercuri negre pentru alte scopuri și nu pentru iubiri. Pentru că presupun că este vorba de o întrevedere cu Dumnezeu, un favor extraordinar primit în timpul vieții și nu despre întâlnirea ultimă că doar atunci ai dreptul la acele cercuri negre în jurul iubirilor moarte înainte de a se naște.

“apoi s-a intamplat ceva ce a schimbat lumea pentru totdeauna / luna a răsărit cu cealată față / între umerii ei se ascundea …….” aș scrie ultima strofă toată, aș scrie-o cu litere mari, aș scrie-o cu litere boldate cu … nu știu cu ce dar să fie ceva care să arate clar că nu o pot suferi.
Din cauza ei n-am putut să mă relaxez după atingerea distrată a cuvintelor. Din cauza ei am recitit totul de la capăt iar și iar și n-am mai putut scăpa de fantomele ideilor care pur si simplu mi-au luat aerul. Cum ziceai tu ? “am umflat baloane am ridicat zmee aerul a rămas tot mai puțin între noi”.
După această reluare a lecturii (împotriva vointei mele!) nu mi s-a mai părut vinovată doar ultima strofă pentru necazul meu. Acuz întreaga poezie și în special: cuvintele care “alergau în jurul gesturilor pe care ne sprijineam”, lumea redusă ” la un singur întuneric”, ultimul soricel care “a scos o trompetă mică a chemat o pasăre măiastră” ce a “înghițit distanțele alergate”. Offf… ai luat tot aerul cu soarecii tai, cu petele tale de lumina si cu cainele tau credincios pasare maiastra ucis de lunetistul de pe umerii lunii.

Mi-a placut cum ai spus, ca raspuns la un comentariu, “daca se simte imprejur,daca se gafaie intretaiat, atunci e poezie, daca nu se simte, atunci e respiratie normala, din aia de o numim proces vegetativ”
Pentru ca nu am competenta sa emit judecati de valoare asupra unui text literar, imi voi exprima o parere asupra fenomenului respirator ca la asta ma pricep cat de cat indeletnicindu-ma cu practicarea si studierea lui de ceva ani.
Am respirat citindu-ti poezia ca la ora de sport sub indrumarea competenta a profesorului: “ ridicati mainile/ inspirati profund/ coborati mainile/ expirati/ Ionescu te scot afara daca nu faci ceea ce spun”.
Cam asa mi-au sunat mie versurile tale: “n-ai predat lucrarea la timp/ urla sefu/ nu ai adus bonurile de benzina/ pamantul se invarte/ camera se invarte/ viata nu-ti apartine in totalitate”
Stiu si eu ce sa mai spun … la respiratie se pricepe toata lumea. La fel de bine ca la fotbal.

In Ploiesti am avut anul trecut aceasta zi a portilor deschise pentru case memoriale si muzee. Si cred ca nu doar acest oras a preluat ideea capitalei. De acord cu tine Mihai ca este un lucru grozav mai ales daca este sustinut de o mediatizare buna.

In afara de expozitii mi-au atras atentia:
-Muzeul National de Arta: Art-break.\"Intra in cadru\"
Film documentar Picasso -procedee ingenioase utilizand sticla transparenta si cerneala speciala
-Muzeul Militar: 22,30-23,30 Piesa de teatru: \"Femei,femei,femei\" de Mihail Sebastian
-Muzeul National Cotroceni: 19,30-23 atelier de creatie cu participarea studentilor de la Facultatea de Arhitectura
-Antipa: 23-24 colectare de insecte cu surse luminoase speciale si interceptari de lilieci cu aparate cu ultrasunete
-Muzeul Taranului Roman: spectacol de lumini si proiectii pe medii neconventionale.

Multumesc mult Ligia pentru anunt. Mi-ai facut o mare bucurie.

Copilul își caută partea de suflet rătăcită la moartea tatălui la morgă unde nu gasește decât : ”trupuri goale desfăcute ca niște pești”, ”două pahare de vin unul cu urme de ruj unul fără”, ”aerul dintre obiecte”, ”bacili, viruși, bacterii înmulțindu-se fără dumnezeu”. E singur cu nemișcarea, cu neînțelesurile, cu tăcerea, cu plânsul amorțit în el, cu umbrele care urcă spre tavan încercând să evadeze dar nu se teme când oamenii mari îl întreabă ce caută acolo “am venit să-i pun lumină lu tata” și vorbele lui umplu trupul mic al tatălui “parcă am fi fost de-o statură” cu lumină, cu “strălucire de argint” transformând lumea într-o clipă și făcând-o să pară “mai vie ca niciodată”.

Înțeleg mesajul textului (sau cel puțin așa îmi imaginez) și mă bucur pentru autor. Dumnezeu îl iubește ceea ce este extraordinar și ne dorim cu toții. Ceea ce nu înțeleg este ce caută acest bătut copilăros din palme pe un site de creații literare și mai ales ce caută aceste rândulețe la “subiecte fierbinți” adică texte pe rugul cărora merită să jertfim câteva vreascuri de minute. Nedumerirea mea se înclină a întrebare în fața celor care au pâinea si cuțitul site-ului și își doreste să nu-l supere pe autor, persoană cu multe realizări remarcabile anterioare și din care am avut de învățat.

Și eu am citit cu plăcere toate comentariile pentru că mi se pare savuroasă întâlnirea atâtor brize de opinii și vibrații sufletești. Și pentru că “fiecare are dreptate”, sau “fiecare n-are dreptate” sau “fiecare are si n-are dreptate în felul său” (sper că am luat în calcul toate variantele) propun un mic experiment care, cred eu, ne va ajuta să ne facem o părere mai obiectivă decât a unei singure persoane despre valoarea (sau lipsa de valoare) a unui text. Luăm o postare de pe Agonia, îi urmărim recomandările, steluțele, încadrarea (atelier, pagină autor etc) apoi citim comentariile (câte sunt, calitatea lor, numărul lor, dacă sunt făcute în “reciprocitate”…) și numarul de accesari ale textului. Cu siguranță nu sunt prima care face acest experiment dar sunt prima care-l propune pentru textul de față pentru a vedea corectitudinea încadrării (atât de viu disputată) la “recomandari”. Fireste ca, oricare ar fi rezultatul, niște critici nu fac rău,chiar din contră, atâta timp cât sunt elegant si pertinent formulate.

E o lume stranie cu “semne chinezești” despre care ne închipuim că știm să le descifrăm, cu agitație, cu grabă … spre ce? spre “ foi albe imense unse cu aracet ”, cu “vânturi care spulberă contururi” și convingeri, și credințe, o lume ciudată în care singura salvare este întoarcerea privirii spre început “aleargă undeva în trecutul tău de copil și fă-mi de acolo cu mâna”. De acolo, de undeva de foarte departe, te salut Claudiu și întind cu mult drag palma deschisă spre lumea versurilor tale.

O surpriză extraordinară prezența acestui text pe site-ul Agonia. Am vazut în urmă cu cinci ani piesa la un festival de teatru studențesc la Iași unde am aplaudat-o alături de o sală plină și foarte entuziastă. O regăsesc acum cu aceeași uriașă emoție și bucurie și vă felicit din inimă în tripla calitate de scenarist, regizor și actor.