Poezie
cer deschis
4 min lectură·
Mediu
tatăl nostru care ai fost în ceruri astăzi nu am nimic să-ți spun
golul din mine e și el un fel de cer dar nu asta te interesează
nu am nimic să-ți spun nu-mi cer iertare nu-mi pare rău
mă simt doar ciudat să te știu atît de aproape eu la un balcon tu la altul
dimineața e o crispare un fel de frig oamenii aprind focuri în oameni se încălzesc apoi pleacă
păsările sparg ouă cu ciocul din coajă iese lumina gălbuie
uneori îmi vine să torc pe asfalt ca o pisică să caut prin tomberoanele zilei ceva lucruri de preț
nu mai pot doamne ți-aș spune că nu mai pot foamea intră în mine ca un tren fără oprire mîinile amorțesc odată cu înserarea maxilarele dor buzele s-au mișcat și n-au spus nimic cerul din mine e și el un fel de gol dar asta nu te interesează
singurul lucru mai important e să mă spînzur de suflet
să-l las așa să atîrne de fiecare cuvînt oricum tatăl nostru a fost în ceruri s-a făcut criță
și-a spart capul de-acolo curgea apă și vin medicii l-au rugat să nu mai bea
el dădea a lehamite din mînă dormea prin stații de autobuz încercînd să ajungă acasă într-un fel de casă
eu mergeam la interviuri în costum jerpelit și pantofi sparți
ușile se închideau de la sacou mai cădea cîte un nasture ca niște gloanțe lovind condamnatul sub privirile tatălui
tatăl nostru care ai fost în ceruri tu știi pîntecul femeilor e doar un buncăr
în care copii rătăciți de atîta spaimă nu-și spun pe nume așteaptă la rînd cu farfurii de tablă în mînă bucata mucegăită de viață
se zguduie buncărul cînd tatăl lovește cu pumnii ei strîng în brațe jucării de pluș
ei nu știu că jucăriile vor trăi veșnic
într-o zi am să-ți spun tot
știi că îmi place să vorbesc despre mine
o să ne povestim unul altuia ai să rîzi cînd îți voi spune că mi-am promis
să nu îmbătrînesc niciodată într-un fel așa și e mai plîng la cîte un film
cînd zîmbesc lumea spune că sînt un prunc așa arată oamenii care nu au nimic de pierdut uneori să mă tragi de mînecă mă las dus de val și nu mai știu
dacă vorbesc doar ca să mă răzbun ori pur și simplu mi-e dor de oameni
*
copilul se sufoca strîns în brațe mama îl pipăia poate-i lipsește vreun os
îi aranja vestonul scutura scame închipuite
trenul venea cîntînd ostășește dum-dum dum-dum roțile mestecau lumea
făceau din ea vată de zahăr
ochii mamei țineau de urît ochii fiului mîinile mamei frămîntau mîinile fiului
o să crească și-o să împartă pîine cu mac își făcea curaj mama
o să dospească și-o să fie bun ca pîinea caldă își făcea curaj mama
dum-dum dum-dum roțile trenului mestecau lumea ca într-un bîlci
unde tatăl trăgea la țintă cîștiga premiul cel mare
un cocoș de gips care cîntă de trei ori despărțirea
mama ștergea de pe frunte o cută cu degetul
mă vede lumea scîncea copilul mama îi strecura în buzunar o felie de pîine și niște salam copilul se bosumfla acum miros a țăran mama zîmbea în urma lui mirosea a pămînt proaspăt
casa lumea pămîntul s-au golit dintr-o dată mamele dorm cu lumina aprinsă
de teamă să nu treacă soldații și să nu-și mai aducă aminte de ele
de teamă să nu-și mai recunoască fiii nebărbieriți și trași la față
au plecat în veston și s-au întors zdrențe
toți plecăm în veston și ne întoarcem cum știm mai bine
casa lumea pămîntul se-nvîrt toate deodată ca un pîntec
în care moartea își cere dreptul la viață
mamele nu se mai roagă de teamă ca rugăciunile să nu se întoarcă și mai nespuse
mîinile mamei frămîntă mîinile fiului ochii mamei țin de urît ferestrelor sparte ca niște timpane
mîncare sleită facturi mama îngînă un cîntec
vocea se-ntoarce pustie după atîtea spații albe și vaste
într-o parte a lumii copii se roagă cuminți lîngă pat
în altă parte soldații îngînă un cîntec între două bombardamente
flacăra aragazului pîlpîie flacăra lumînării pîlpîie
trupul chircit face loc nopții cocoșul de gips cîntă de trei ori despărțirea
femeie iată fiul tău a crescut bine a luptat bine
să nu-ți fie rușine mamelor nu trebuie să le fie rușine copiii sînt făcuți să plece
mamele sînt făcute să plece
orice naștere moștenește un strigăt
orice lume moștenește o alta
mamele se sufocă strînse în brațe
copiii le pipăie poate lipsește vreun os
scutură scame închipuite
dum-dum dum-dum roțile trenului mestecă mame fac din ele vată de zahăr
dum-dum dum-dum roțile trenului frămîntă mame ca într-un bîlci
unde copiii trag toți la țintă cîștigă premiul cel mare
năframe cu chipul mamei mirosind a pămînt proaspăt
044.903
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- emilian valeriu pal
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 795
- Citire
- 4 min
- Versuri
- 64
- Actualizat
Cum sa citezi
emilian valeriu pal. “cer deschis.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/emilian-valeriu-pal/poezie/1786298/cer-deschisComentarii (4)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
EPCora, multumesc de popas, cerul nu se pierde niciodata.
0
AN\"singurul lucru mai important e sa ma spînzur de suflet”
“eu mergeam la interviuri în costum jerpelit si pantofi sparti
usile se închideau de la sacou mai cadea cîte un nasture ca niste gloante lovind condamnatul sub privirile tatalui “
Sugestiv. Parca aud nasturii aia cazand ironic pe o pardoseala dura; parca aud ecoul/ igrasia acelei izbiri…
\"un cocos de gips care cînta de trei ori despartirea \" O metafora din care iar curge sange.
\"orice nastere mosteneste un strigat\" la fel si din aceasta.
Un poem ametitor.
Placut mult.
0
EPNu stiu cit de ametitor e, dar in mod cert pentru ala care l-a scris e dureros.
Multumesc mult.
Multumesc mult.
0
Ai ceva de pierdut: cerul ăla din tine pe care-l strigi spre Dumnezeu asteptând să-i pese. Să-i pese adică să ce? Ti l-a dat, nu-i destul? Ai grijă de el. E responsabilitatea ta. Caută-l, luptă, urlă de spaimă, de durere, de disperare, suferă pentru el, mănancă “bucată mucegăită de viată” din “farfuria de tablă” ce ți-a fost oferită. Sigur că am putea primi la nastere tipsii de aur în care să privim cerul dar nu ar exista oare pericolul să ne încânte atât de mult strălucirea acestora încât să uităm că sunt doar o șansă de a ajunge la ceva mult mai important ?
Nu-ți recitesc poezia pentru că iar îmi va tăia răsuflarea cu rugăciunile ei “tatăl nostru care ai fost în ceruri tu știi pîntecul femeilor e doar un buncăr / în care copii rătăciți de atîta spaimă nu-și spun pe nume așteaptă la rînd cu farfurii de tablă în mână bucata mucegăită de viață /se zguduie buncărul cînd tatăl lovește cu pumnii ei strîng în brațe jucării de pluș/ ei nu știu că jucăriile vor trăi veșnic’, ” tatăl nostru care ai fost în ceruri astăzi nu am nimic să-ți spun/ golul din mine e și el un fel de cer dar nu asta te interesează/ nu am nimic să-ți spun nu-mi cer iertare nu-mi pare rău/ mă simt doar ciudat să te știu atât de aproape eu la un balcon tu la altul” și nu voi mai avea curajul să-ți trimit dojana mea.