Florina Ladislau

Poveste penelată în picuri de culoare, Așa cum simt oceanul stârnit și fremătând În arcuirea firii, din aripi fluturând O pasăre rănită și-a tot neștiutoare. În mine fiind adaos, prudență

Mă reazem simplu de un pom tomnatic Să-i simt iubirea ploilor trăite În miezul alb, de lemn printre răchite, Atât de-nmiresmat și singuratic. Cercuri de vreme mă ating cu frică Din seva crudă

Vorbind cu tine am rămas vrăjită De prospețimea glasului cel blând, În care mă simțeam descoperită, Fără putere, liberă de gând. Pluteam ușoară, plină de petale, Când vântul verde

Întrebătoare mă așez în șoapte, Pustiul să mă simtă și să știe Că sunt a lui, culoare și poezie, În fiecare flacără din noapte. Aud un înger glăsuind prea dulce, Atât de dulce și

Citind în palmă versuri încordate Mi-am descifrat o latură a firii, Mai plină de trăiri nevinovate, Cum au, de frică, spini și trandafirii. Citeam în mine, floare după floare, Cuvinte limpezi,

Mă-mpingi cu gândul în necunoscut, Sau vântul umflă bluzele mai fine? Că mă topesc în frunzele puține Cu gulerul spre părul desfăcut. Îmi pare că sunt plină de mirare Și de privirea care

Pot fi depline clipele trecute, Când le deschizi și când le dai de rost – De ce-au venit, de ce ar mai fost Dacă rămân în cer, necunoscute? Au fost cu mine, strălucind de viață, Curgând

Simbolic am deschis un geam În vântul ud și plin de sare, Pentru c-a fost din întâmplare Și de lumină mă feream. Știam că timpul se preface Că mă cunoaște și mă-mpinge Să ies puțin din

Fire subțiri, atât de transparente Că nu se văd nici dacă știi că sunt, Îmi ard obrazul fiindcă mă încrunt Și pun pe pagini tainice accente. Voiesc să nu uit clipa de-ncercare, Amestec

Mi-am căutat ieri sufletul prin ploaie, Întoarsă-n mine să mă regăsesc Atât cât sunt în timpul pământesc, Mai ne-nțeleasă, poate mai vioaie. Doream treptat să mă topesc în iarbă, Fiindcă

Sunt lumina fructelor uitate Sus pe crengi subțiri și tremurate, Unde limpezimile țin vântul Clătinat de ploi adevărate, Să mă simtă proaspătă cuvântul. Port cu grijă pensula subțire Fiindcă

Fusta mea cea lungă-i încă vie Și-o păstrez în aerul mirific, Chiar de-aș vrea cumva să o modific Dacă merg din nou la liturghie. Mă strecor din brațul tău fierbinte Să îngenunchez,

Departe, demult, acolo unde timpul părea că nu trecuse pe cărări, era o țară minunată. Se întindea între dealuri, la poalele unor munți, și poieni cu flori țineau un drum pe care prea puțini

Mă stinge ziua cu miresme crude, Cu fructe coapte în culori arzând, Să mă arunc în margine de gând Mai vie decât tot ce se aude. Aș fi esență dacă rost mi-aș face Sub scoarța unui arbore de

Când m-am trezit din somn părea Că râul m-a adus cu sine, Plutind în pletele caline, Și-un fir de cer mă răcorea. Pe unda mov cu flori uitate Stăteam frumoasă în oglindă Și-a vrut

Uneori trec prin deșert, Un deșert atât de viu Că îmi pare mai pustiu Dacă nu pot să te iert. Alteori îmi fac de drum Ploaia să mă liniștească Cu-o emoție cerească Arsă și făcută

Pe umărul tău ars și efemeric Îmi scutur părul și m-așez tăcută Să cuceresc o ultimă redută A timpului pătruns de întuneric. Să mă topesc în noapte și să fie Doar miezul nopții încleștat

Mă cunoaște gândul viu Liberă și nechemată, În culoare rezemată, Când visez, plutesc și scriu. Mă cunoaște seva dulce Dintr-o dragoste pierdută, Pleoapele făcând o cută De încearcă să

M-am trezit de mare luminată, Pe o dungă albă lunecând Dincolo de mine și de gând – Parcă nu fusesem niciodată. Mă nășteam din mine ca și nouă, Lujer firav, val trandafiriu, Să-nfloresc

Simt în suflet duhul unei vâsle Care bate apele rămase Undeva în clipele frumoase, Auzind explozia prin pâsle. Parcă mă îndrept către iertare Când o rază vie mă străpunge, Mă rănește

Săgeata Un arc prea moale, cu săgeți mărunte, Cade pe drum, învins de neputință, Atât de vechi în galbena lui ființă De parcă urcă ploile la munte. Îmi fac de drum să nu văd cum

E abur dimineața, ceață fină Se-așează peste tot cu nepăsare, Să simt că rostul sinelui tresare Când ruginește frunza în grădină. Brazdele goale, parcă desenate, Își plâng căldura dusă-n

Îmi mângâi viața regăsind cuvântul Ascuns în pasta unei revelații, Articulând culoarea cu senzații Ce ți le dă iubirea și pământul. Mă-nchei în versul proaspăt părăsit Și rădăcină pun în

Sunt zile când pe pagini lunec, Pe pânză vin fără să sper Că sting culoarea-n efemer Și că, prezentă fiind, mă-ntunec. Zbor cu puțin peste ce-i viu Lovind cu geana o-ncercare De-a fi