Scurt tratat de lamentare în van

am rămas aici cu visele și iluziile mele de adolescent desprins de coastele realității bucată de tumoră extirpată din plămânul bolnav respirând mereu aceeași sălcie libertate alții au plecat lăsând puține regrete în urmă cu sentimentul că fac ceva pentru ei, pentru ceilalți, evadând din caverna deziluziei spre a-și alimenta bateriile aproape uzate de crize existențiale fără un dram de speranță îmi număr zilele îmi spun că atât timp cît ești lângă mine totul va fi ok dar cine mai crede în dragoste? cine mai iubește? privirea ta îmi spune mai mult decât orice tratat de psihanaliză nici lehamitea n-o mai putem măsura în cuvinte și stări de greață rămânem în ea ca virușii într-un computer fără șanse de evadare fără șanse de a fi șterși din memoria propriei decăderi lucrurile tind să revină la normal îmi spui mestecând propria neputință și zilele trec peste noi cu ireverențiozitatea unui șobolan rătăcit în bucătărie