florin caragiu

poezia de azi pare un copil rătăcit printre adulți care îl tot plimbă de colo colo, îl pasează, în timp ce râsul lui cristalin devine treptat grav, se maturizează...

dana: mulțumesc pentru vegherea precisă și atentă a cuvintelor.
lucian: Frumos și adânc ai spus. Cât despre mine, fără falsă modestie, sunt sărac de rănile răstignirii, pe care le au sfinții și din care izvorăsc nu simple cuvinte, ci putere de viață dătătoare.

Ai citit rezonant cu intenția sau intuiția de la baza poeziei. Mulțumesc și mă bucur de trecere.

O reușită filă de acatist încărcată de savoarea mereu nouă, prin infinitele nuanțe ale dialogului între om și Prototipul divin, a limbajului și ritmului liturgic.

mă bucur că v-a plăcut \"specialitatea casei\" și vă mulțumesc pentru cuvinte. Căci acesta e sensul lor, să se bucure împreună oamenii de ele, să fie \"bune de mâncare\".

Mă voi hazarda cu o interpretare subiectivă a acestui poem. Părul poate simboliza gândurile. Casa, un spațiu închis, exprimă intimitatea ca spațiu adăpostitor limitat de pereții care o circumscriu, îi dau contur și o separă de exterior prin concepții, deprinderi etc. Dușul sau spălarea gândurilor are sensul metanoiei, a cufundării lor în apa conștiinței. Mișcarea circulară, cuprinzătoare a gândurilor “îmbăiate” umezește și pereții, conferă limitărilor, obișnuințelor de gând și praxis o dospire cu rol germinativ și restructurant. Bretonul sunt gândurile ce acoperă chipul și vederea față către față, tăierea lor lasă deschisă priveliștea spre memoria sfântă a mamei sau originii. Ștergerea varului, prafului, ștergerea de oameni, exprimă o lucrare de restaurare a chipului dinlăuntru sau modului iubirii acoperit de praful uitării, de varul ignoranței, de neștiința și schemele preconcepute în relațiile cu oamenii. Pustia e locul retragerii, al venirii în sine, în care omul caută izvorul de viață. Aici se umblă gol și rece, cu o cană în mâini, adică eliberat de măști și de fierbințeala împătimirii, purtând în mâini cana, receptacolul darului, al apei harului ce potolește setea de viață. Pielea este simbolul stării de puritate în care se realizează osmoza și comunicarea între interioritate și exterioritate, și se cere ferită de vătămare, de spinii sau căderea în ispitele de pe drum ce sfâșie acest echilibru. Hăul întâi este abisul smereniei, starea \"originară\" a firii restaurate, în care libertatea, cum spune Pr. Ghelasie de la Frăsinei, nu mai apare singularizată sau ruptă în două, ci ca o strălucire sau podoabă a iubirii.

Îndrăznesc aici o părere, subiectivă desigur. Am remarcat o interesantă fugă între limitele a două idolatrii: ascunzând în sine copilul ce minte, eul liric aleargă întâi către o închipuită întâlnire-regăsire urmărind liniile de perspectivă ce îi aneantizează sau îi sustrag viața în câmpul abiotic al propriei opere. Când sesizează insuficiența sau iluzia identificării vieții concrete cu lucrul mâinilor sale, el își sfărâmă imaginile, pentru a nimeri și a se cantona însă iconoclast într-un soi de organicism pur, orb, lipsit de soarele chipului, de acea sursă de lumină și căldură ce suscită rememorarea arhechipului divin și mișcarea conștiinței spre el.
În acest deșert al \"rațiunii reci\", lăuntrul \"se încăpățânează să bată\", descoperind ca ultimă redută iconică însăși inima, în care \"bat\" memoriile originilor, \"gest esențial\" ce trimite spre o posibilă reinserare a operei în concretul vieții, vindecarea rupturii între artist și creația sa.

vă mulțumesc pentru răsfoirea imaginilor.

interesant acest om fără pumni, posibil chip al sufletului. Pumnii pot exprima un buchet de stări printre care se pot aminti cele de intimidare-punere în gardă, de reținere anosmotică a darului sau posesiunii, de manifestare a violenței, de captare, apoi repliere și îngrădire defensivă a ceea ce a acumulat din afară într-un perimetru al \"voinței de putere\".
În fața omului fără pumni, cu palmele deschise pentru a primi și a da mai departe, se deschid porțile tainei, el este purtat de Cineva pe palme în mod nevăzut. Femeia pare a simboliza moartea ca stare sau condiție a trecerii care îl însoțește, îi îngroapă memoriile, presimțirile, înaintevestirile spre a germina în pământul dintre cruci, acolo unde forma transparentă a lepădării de sine anunță zorii Regăsirii.

de pe valul înspumat al ludicului culegi umbra, nebăgatul în seamă din tine și din ceilalți, le topești pe pânza privirii și creezi din ele un contrast, o tensiune, un fior gata să irumpă, în așteptarea trăsăturii de penel învietoare a iubirii.

la impactul cu apelarea introductivă, m-am gândit o clipă dacă nu cumva katarina o fi o referire la vreun uragan :) trecerea muntelui echivalează cu o inițiere în intimitatea celuilalt, cu o depășire a barierelor naturale sau convenționale, inițiere urmată de bucuria regăsirii, vederii celuilalt și de împărtășirea darului. Darul ce bucură simțurile este însoțit culminativ de darul de sine al iubirii, sugerat prin rămânerea peste iarnă, ce suspendă sau transgresează cumva barierele temporale, ca o adăpostire în illo tempore-ul iubirii.

interesantă această mișcare oscilatorie între granița riguroasă a condiției făptuitoare și organizatoare de spații și vremi, și un sentiment indefinit de repliere în sine. Pendularea între viitor, trecut și prezent, între localitate și temporalitate, îmi pare ca o incizie în corpul imaginii de sine, până la locul fracturii între „a fi” și „a face”. Orizontul lui „poimâine” apare ca un spațiu expectativ și rezonant, în care eul liric descoperă fractura amintită drept sursa unei „devalorizări” a acțiunilor la bursa existenței, acțiuni pe care le putem înțelege ca structuri rațional-edificatoare, așteptări, dorințe, motivații, vise, idei, planuri ...
typo: „așteptere”, „să sunt”

apropo de \"flacără-n vid\", mi se pare interesantă ca o temă de cercetare spre lărgirea orizontului studierea principiului contradicției în artă.

ionuț: mă interesează părerea ta, și dacă citești bine comurile de mai sus nu mi-am apărat neapărat poezia, ci în continuare consider modul în care tu abordezi critica literară mi se pare irelevant, superficial. De ce? Am arătat mai sus. Dacă suntem aici la Atelier e bine să ne îmbunătățim și modul de a face critică, nu numai pe cel de a face poezie, asta am vrut să spun. Deci m-am folosit de ce ai spus, dar în mod indirect. Intervenția ta nu a fost întâmplătoare sau zadarnică, stai liniștit.
andu: ca de obicei, valoarea comului tău e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Mai bine spui că nu îți place, fără pretenții de obiectivitate și nu am de ce să mă supăr, mă interesează părerea ta. Ești binevenit oricum.

george: Mă bucur de revedere. Fără legătură f. directă cu poezia de mai sus, legat de ideea de \"clișeu\", mi se pare un clișeu \"problematic\", o inadecvată judecare a unui domeniu cu criteriile altui domeniu, ideea că o artă de tip iconografic sau icoana e un \"clișeu\", că iconografia nu e artă. Nu spun că tu ai fi afirmat așa ceva, dar vreau să pun în atenție acest fapt.
Mă duce cu gândul la ispita despre care atenționa un filosof, care remarca faptul că un anume domeniu ridică pretenția, încearcă să devină totalizator, insinuează a cuprinde toate celelalte domenii și chiar realitatea, evenimentul concret, ființa-în act. În fapt, domeniul ca obiectificare a conținuturilor nu poate să cuprindă viul conștiinței, ci dezvoltă propriile legi imanente. Singura priză cuprinzătoare asupra unui conținut este aducerea, deschiderea și actualizarea lui în contextul evenimențial concret al dialogului între conștiințe.

ionuț: comul tău îmi întărește părerea că nu e întotdeauna suficient să lași pe cititor să deducă singur. În primul rând, nu mai decupa din context, știi doar că o expresie relativ circulată folosită într-un context mai puțin circulat, poate fi revalorificată, capătând o încărcătură nouă. Așadar, expresiile în poezie au valoare de iradiere contextuală. În al doilea rând, poezia cu conținut religios nu se supune acelorași principii ermineutice ca poezia modernă, fără a pierde din rigoarea specifică. „Noul” și „vagul” participă, sunt dozate, perspectivate și degustate într-o altă măsură sau concentrație în cadrul întregului „iconic”, avem deci alte „canoane” artistice. Chestia cu supapele mi se pare că merge, că e ok, pe de o parte nu cred că linkul deductiv se conturează ca evident, pe de altă parte am intenționat o structură introductivă de o anume claritate lenticulară și consistență onirică, ca un coridor în trecerea spre vedenie. Prozaismul invocat nu îmi pare că supără tocmai din cauza scurteței coridorului. Observația că „flacăra în vid nu există”, mi se pare de un literalism anacronic, lipsită de simț liric, intuitiv și hermeneutic, aici ar fi trebuit poate o prozaică notă de subsol special pentru tine :) Adineauri ziceai să nu dau mură în gură, și acuma văd că trebuie să dau mură în gură… cum vine asta? hai că nu e greu, cercetează complexele de semnificații ale cuvântului “flacără” și ale cuvântului “vid”, conjugă-le în web-ul semantic al alcătuirii vedeniei, e un exercițiu interesant care te va ajuta, chiar nu vreau să îți dau mură în gură. Dacă tu ai făcut la grădiniță teologia, nu ai vrea să îmi dai meditații la distanță și mie? Hai măi Ionuț, fii serios, să știi că țin la tine și chiar te apreciez foarte mult, dar nu te mai grăbi cu comentatul și cască bine ochii să mergi asigurat în locuri pe care încă nu le stăpânești. Apreciez foarte mult faptul că faci comentarii fruste, fără menajamente, și nu cauți să gâdili orgoliul nimănui, ci să-l ajuți să crească. Eu mă folosesc de așa ceva și sunt recunoscător, simt că trăiesc. Sunt absolut convins de sincerele tale intenții și deși nu sunt mulțumit de valoarea comului tău, care alunecă la suprafață și nu mușcă din poem, totuși mă folosește, fiindcă am prilejul să schimb sau să adâncesc înțelegerea asupra unor lucruri privitoare la relația dintre formă și conținut, și să remedies treptat părțile slabe în genere, te mai aștept oricând cu drag.

carmen: este vorba despre viziunea asupra Infricosatei Judecăți a Sf. Ierarh Nifon, Episcopul Cetății Constanțianei din Egipt, sec. al IV-lea. Am dat deja ca bibliografie lucrarea lui Sorin Dumitrescu \"Chivotele lui Petru Rareș și modelul lor ceresc\", Ed. Anastasia, București, 2001, în care este prezentată atât vedenia cât și imagini dintr-un program iconografic ce o desfășoară. O altă carte de referință este \"Un episcop-ascet\", Ed. Episcopiei Romanului, 1994. Istorisirea vieții Cuviosului se poate consulta în Viețile Sfinților pe decembrie, ziua a 23-a, Ed. Ep. Romanului și Hușilor, 1993. Vedenia descrie cum \"se trage tăria cerului ca o perdea\", apoi
\"apariția Domnului nostru Iisus Hristos în slavă\", convorbirea pregătitoare a Domnului cu Arhanghelul Mihail despre Judecată, cărțile despre istoria veacurilor, despre Sfânta Treime cea mai dinainte de veci, facerea lumii prin Fiul, crearea omului ca chip al nevăzutului Dumnezeu, căderea omului și uciderea lui Abel, descrierea cetelor îngerești, trâmbițarea lor, venirea Judecătorului pe nori, învierea morților și răpirea drepților în văzduh întru întâmpinarea Domnului, cuvântul către cei de-a dreapta și către cei de-a stânga, trecerea tuturor prin foc ca să fie încercate lucrurile lor, părtășia Domnului cu sfinții Săi înăuntrul locașului slavei, descrierea Maicii Domnului și a Sfântului Ioan Botezătorul de-a dreapta și de-a stânga lui Hristos, descoperirea Tatălui, împărtășirea sfinților
cu Trupul și Sângele Domnului, cântările, lumina, mireasma, jocul, bucuria Ospățului. Un link referitor la viața Sfântului este http://members.tripod.com/~PaginiOrtodoxe/vsdec/12-23-sf_ierarh_nifon.html

uln: este vorba despre o dezvelire evident învăluită, în ghicitură. Apocalipsă înseamnă în greacă descoperire. Însă acuma chiar și într-o vedenie nu vedem decât frânturi, irizări ale ceea ce va să fie, cu sens de reper iconic. Istoria presupune desfășurarea (cu accidentele ei) răspunsului de creație față de actul creator divin și înscrierea ființei create în dialogul iubirii Sfintei Treimi.
speranța: ai dreptate, e și pentru acuma, și o parte din acest poem pleacă de la o vedenie a unui sfânt, nu o descriere \"științifică\" verificabilă instrumental a raiului. Amin, să ne vedem la rai!


Recomand legat de aceasta ca o lucrare de marcă lucrarea \"Chivotele lui Petru Rareș și modelul lor ceresc\" de Sorin Dumitrescu, care a primit aprecieri elogioase din partea lui Andrei Pleșu.

Vă mulțumesc pentru osteneala de a citi și de a așterne o apreciere. Trebuie să mărturisesc că acest poem are ca sursă de inspirație viziunea Sfântului Nifon al Constanțianei.
Carmen: Mulțumesc încă o dată pentru osteneală și ajutor. Aș lăsa (așa văd eu deocamdată, o să mai mai reflectez) versurile indicate de tine din miezul poeziei, așa ca un sigiliu iconic, iar dpdv al valorii literare, ca o sfărâmare a unui colț al inimii-cubului :)
Ela: mulțumesc pentru apreciere și pentru cuvintele tale despre Cuvânt, Cină, regăsirea de sine prin Chipul divin pecetluit în sine și prin împărtășirea interpersonală cu Dumnezeu Cel dincolo de sine.

\"grija față de cel nebăgat în seamă de lângă noi\"