florin caragiu

hai că nu este așa complicat, Ramona, uite, îți dau un mic \"hint\": efectul doppler :)

Gândul, cuvântul, amintirea au gramajul clipelor. Doctorul spală și revopsește amintirile ca zâmbetul să-și piardă greutatea, purtând doar ca un curcubeu \"culorile zilelor\" de singurătate.

Am schimbat, Anni, mulțumesc pentru observație. Mă bucur că ți-ai odihnit puțin umbra peste poezia aceasta.

Mulțumesc, Cristina, că ai surprins fuga de \"la numai cinci cuvinte depărtare\"...

Floriane, să-ți dea Dumnezeu spor într-ale cuvântului!

Mulțumesc, Răzvan, pentru trecere și interpretările interesante.

Mulțumesc, mă bucur că ai remarcat un fapt semnificativ, însemnătatea trupului este, în înțelegerea creștină, cu atât mai mare cu cât taina învierii îi arată menirea netrecătoare.

Poezia are în centru un realism înviorător: a supraviețui propriilor cuvinte înseamnă a le desluși modul circumstanțial, tandru agățător de a adera la realitatea supusă schimbării. Moartea ca orizont în care se acumulează formele incerte cere o zi cu soare în care să se poată contempla tocmai topirea formelor în indefinitul depărtării.
În acest indefinit se întrevede ceva sau mai bine spus Cineva, o taină ce atrage surâsul, deși cu o tentă de sfâșiere dată tocmai de fragilitatea și neputința de a trece sau privi încă dincolo de vălul limitelor pământești. Surâsul se prelinge ca o lacrimă, o imagine reușită: \"surâsul meu se prelinge/ pe sticla ferestrei închise\", amplificată în final prin dezvăluirea caracterului germinativ iradiant al vulnerabilității: \"vulnerabilitatea mea/ înflorește strălucitor/ într-o zi ploioasă de martie\".

interesantă substituire, golul se cere umplut, însă ceea ce pui în loc, aici crinul, începe să invadeze și să pună în abis personalitatea până la asimilarea ei simbolică. Invazia face din propriul sine un câmp minat, lăsându-l pradă unui mod al angoasei, posesiei, strigătului. Ineficacitatea reacției de apărare se leagă de neputința de a da știre credibilă în fața invaziei i-raționale, de a face înțeleasă realitatea agresiunii psihice duse până la limitele nebuniei. Realitatea acestei drame, deși neînțeleasă și plantată în ghiveci din piatră, continuă să-și emită strigătul mut, mireasma și albul. Substituirea simbolică poate fi motiv al evocării unei răsădiri.

lucrurile ce pot fi corectate sunt după părerea mea nesemnificative în raport cu forța artistică a textului în ansamblul lui, las o stea de apreciere, cu argumentele prezentate mai sus.

Mi-a plăcut imaginea podului ruginit de deasupra apei negre, podul pare a fi însăși memoria deasupra apei uitării, memoria-punte roasă de rugina timpului. Memoria este locul înălțat în care se desfășoară așteptarea, privind spre ceea ce vine, aici tatăl care se întoarce de la muncă. Bucuria venirii tatălui, a vederii și îmbrățișării lui, este asociată cu darul pe care îl aduce de fiecare dată, dar care este livrat după un joc ce potențează sensibilitatea, darul e mai întâi ascuns prin buzunare, apoi dăruit ca un lucru sfințit de dragoste, fapt ce îi dă valoare și noutate dincolo de micimea și repetabilitatea lui: o eugenia. \"Nimic nu ziceam doar căldura mâinii lui mari/ trecea prin brațul meu subțire și repede îmi ajungea la inimă\" - foarte reușită imagine a transmisiei de la inimă la inimă. E ca o predare de ștafetă, o investire în maturitatea filială, această intrare-ieșire în urma căreia copilul pleacă într-ale sale, ducând cu sine ecoul întăritor al îndemnului de a nu se lăsa bătut, de a arăta bărbăție, curaj și verticalitate în străbaterea opreliștilor vieții. Dincolo de posibile mici retușuri, poezia e reușită, transmite sevă.

Versul central mi se pare a fi: \"în ce înapoi dacă nimic din os nu rămâne/ nimic din spirit nu se îngroapă/ pe ce parte a lumii să îți porți crucea?\" Purtarea crucii e tocmai asumarea acestei condiții de hotar între Dumnezeu și lume, veșnicie și vremelnicie, permanență și efemer, plinătate și nimicnicie, inteligibil și sensibil, viață și moarte. Mi-au mai plăcut imaginile: \"sprijinită de oraș\", \"cine îmi cheamă viața în genunchi\", \"noi pierduții
ne vom închina cu brațele larg deschise\", indicând cu verticalitate spre miracolul ce se străvede în fragilitatea extremă a ființei în fața morții-trecerii fără întoarcere în taina de nepătruns.

În lipsa trupului îngropăm în noi umbra, o purtăm în carul vieții, pe piatra durerii. Superbă imagine: \"S-a stins în oaie mielul...\" cu rezonanțe din balada Meșterului Manole, amintirea suferinței celor nevinovați fiind pusă la temelia zidirii noastre, a sensibilității noastre duhovnicești.

scuye, am scris complet neatent ultimul com, l-am refăcut mai jos.

cubul căzut în lanul de orez deschide jocul între șoapte ascuțite ce rotunjesc și vorbe încâlcite ce perforează, între fericirea împrăștiată pe câmp în timpuri de secetă și ținta misterioasă a călătoriei ce traversează \"o lume fără lanuri de orez\". Vocea liniștitoare în pragul a ceea ce stă să se întâmple dă o trăsătură de împăcare.
Vezi că s-a strecurat un typo: \"un biletul\".

o trecere subtilă de la cubul rotunjit în lanul de orez, apoi un joc subtil între șoapte ascuțite ce rotunjesc și vorbe încâlcite ce perforează, între fericirea împrăștiată pe câmp în timpuri de secetă și ținta misterioasă a călătoriei ce traversează \"o lume fără lanuri de orez\". Vocea liniștitoare în pragul a ceea ce stă să se întâmple dă o trăsătură de împăcare.
Vezi că s-a strecurat un typo: \"un biletul\".

foarte frumos ai livrat mesajul în trei trepte... în prima, masa plină în ambianța însorită sugerează orizontul ființei, în care se proiectează dragostea de viață, degustarea din darul deplin al existenței, drumul spre împlinirea vieții ca împărtășire. În al doilea timp, sau pe a doua treaptă, tot acest orizont de o concretețe dătătoare de elan este sustras, cerul fiind pus în abis prin lipsă, foame și fumul holocaustului. În al treilea moment, amintirea apare ca o licoare cu acel gălbui al luminii conștiinței ce păstrează memoria suferinței, ca pe niște struguri ai relației vii peste timp în orizontul veșniciei. Tulburător, o realizare deosebită.

în cameră lumina de afară poate risipi aces stare indefinită a inimii în care prezența celuilalt e ea însăși o lumină fragilă și inefabilă. O lumină a tăcerii ce luminează prin ușa închisă. Toate neînțelesurile și absențele se strâng, se prezentifică în cercurile albastre desenate din ventriculul stâng, în ascunzișul metafizic al unei vârste de poveste. Cercurile albastre sunt locul unei concentrări dar și cercurile mereu lărgite provocate de aruncarea de sine în apa teritoriilor vaste, cu elanul pelerinului mișcat de o chemare abia sesizabilă, însă irezistibilă. Neputința de a poseda sau localiza ținta acestei chemări ce ia ea în posesie dorința pelerinului dă acea imagine de grație absurdă, în care sentimentul de tristețe și absență își întrezăresc crepusculul, se lasă estompate de prezența pură.

Poezia se oprește, mi se pare, asupra fragilității acelei stări \"între ceea ce s-a spus și/ ceea ce se înțelege\", în care \"întrebările sunt de fapt răspunsuri\"... și trupul se poate recunoaște doar prin perdeaua lacrimilor.

Mă bucur că ți-a plăcut respirarea și \"condensul\" ei :) Mulțumesc pentru semn.

Dan: mulțumesc, mă bucur de interesantele remarci și trimiteri
Daniela: mulțumesc frumos pentru metaforă și apreciere

mă bucur să vă știu pe aici, azi se pare că am primit nu numai 2 stele ci și 2 Dani, se pare că a fost bun \"antrenamentul\" cu Cosmin de azi-noapte :) Apropo, chestia cu pariul lui Pascal este după părerea mea că la baza credinței nu stau simple argumente ci altceva mai fin decât operațiile intelectuale. Credința are, s-ar putea spune, o consistență prelogică sau supralogică. Sfântul Pavel, spre exemplu, afirmă despre credință că este „încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1), deci pe undeva ea este cea care fundamentează. Chiar și matematica se bazează pe o formă de credință care e considerarea sistemelor axiomatice, alese bineînțeles nu întâmplător ci astfel încât plecând de la ele să se dezvolte o logică coerentă cu faptele, cu experiența (peira). Credința deci, cred eu, se arată prin fapte mai mult decât prin argumente, iar argumentele cu toată aparența lor constrângătoare au de fapt un rol de mărturisire a ei, un rol mai curând atractor, iconic, decât logic constrângător. Orice argument din orice corpus sau sistem de gândire are în fond ca sâmbure o anume credință în sens larg.