Jurnal pe bilete de autobuz 14

Remember melancolic, discurs cu un patetism difuz, silențios, un flash-back \" amintire cu tine
cînd mi-am înghițit dintele
de aur la sfaturile încorsetate sub
nasturi și noduri la ușa trenului\" (puțin încâlcit-zic eu)
Cântarul fabulos care măsoară ultima suflare, ultima amintire, ultimul flash-back trebuie dat la reparat și să stea mult acolo, de fiecare dată să fii nemulțumită de culoare măcar. Începem săptămâna optimiști, Anni!
Bună dimineața!

nu pot sa cred ca a si citit cineva! si agonia este harnica in Romania, dar cine sa ne creada ....
multam!!!
e incarcat, e la primul \"cintarit\"...scuze, de contorsiuni, este una din problemele ptr cititor, precis
chiar si introducerea si finalul le-am scris abea aseara ptr a putea introduce rindurile in acest asa zis jurnal...
iar gindurile chiar le cintaresc cu un cintar de scrisori, dar nu stiu daca sscriam asa as fi realizat o metafora inteligibila, parea si mai incilcit, aici in apusul cel zgircit se cintareste plicul ptr cei citiva centi in plus, altfel mesajele se pierd...iar gindurile oricum!
Buna dimineata Ioana! (n-am mai venit la agonia ptr ca m-a luat un autobuz si m-am ratacit prea departe de computer! scuze)
e oare 3. decembrie, asta scrie linga semnatura ta virtuala, pina si in second life se minte....dar uneori chiar placut...

de zile/saptamani bune(intregi) toate comentariile sunt datate 03.dec.06...
ziua cartitei pe agonia dar lucrurile sunt faine pt ca unde altundeva se mai intampla asa ceva.

ASta da, trinteste cintarul ala, sa-si vada de treaba lui, nu vreau cintar nu vreau ceas numai culori.multe si simtaminte,aiurea chiar.sa fie.imi plac dintii de aur.inghititi.suna bine.clap-clap.ca sinii pretenei mele ca si-a facut implant cu ser fiziologic.se culca si facea clap-clap-clap.cred ca m-am tampit.eu.tu meriti steluta.

as zice ca e atmosfera din Innuendo, ultimul album al celor de la Queen - profund, rapid si extrem de dureros

ironie disimulată evident. tristețea plus ironia poetică; a rezultat un text execelent, stea meritată, evident.
numai bine.

bine ca mi-ai spus cu data, nu m-am uitat pina acum...oare cum de s-a ales 3-ul? si de fapt de ce ma gindesc eu tocmai la asta in loc sa-ti multumesc ca te-ai aplecat asupra problemelor mele cu obiectele ce ma inunda si ineaca, asta in afara de faptul ca tot inghit ce nu e bine...pe curind

tu ma trimiti atit de repede de la un gind la altul ca mi-e drag sa te citesc...nu -ti face nici o grija, de timpit n-ai timp, poate iti trebuie ceva somn, sa nu-ti spun cum ma simt eu printre o ploaie de tablete , planuri si chitante...ah, trebuie sa-ti spun ca am invatat sa fac injectii, da, aici nu iti mai face la doctor decit cele extrem de serioase, de parca ar exista injectii neserioase...pina acum am facut doar una dar cred ca imi ajunge ptr citeva nopti de inspiratie...cu stelutele ai vazut cum e , ele mai si pot disparea ptr ca doar lumineaza iar noi ne prefacem ca nu stim ca ele de fapt nu exista...

o.k.- da, si ironia trage la cintar si cred ca e mai grea la gramaj decit un urare...
de fapt ar fi bine daca am putea intr-adevar cintari inainte sa le dam drumul in lume, la cuvinte si ginduri ma refer...si atunci am avea un nou loc de munca ptr bietii postasi care nu mai pot transporta scrisori ptr ca vezi tu, nu mai scriem in first life, merci de bine si tie o primavara cu succese si idei roditoare

Gândul, cuvântul, amintirea au gramajul clipelor. Doctorul spală și revopsește amintirile ca zâmbetul să-și piardă greutatea, purtând doar ca un curcubeu \"culorile zilelor\" de singurătate.

da, este un sentiment ciudat cind vezi cum viata ta dispare strop strop, picatura de picatura, ca traiesti din imagini mici prea mici ptr a mai face un tablou, dar te incalzeste bucuria unui drum lung placut si apoi cararile micute care tot te mai vor...

si unde pui ca disculetul acela mic mic e pe un raft aici nu departe....ce ti-e si cu subconstientele astea....cind crezi si tu ca ai copt-o singur din radacinile aprinse ale inspiratiei, deschizi ochii si uite ca toti au trait inaintea ta....nu ne ramine decit subiectivitatea dureroasa si poate din cind in cind un pas in doi uitat de timp....