Garou

lăsând la o parte construcții și tehnici...nici nu le-am văzut, atât sunt de mici față de sufletul care răzbate printre cuvinte. Atât spun, mult gândesc. Mulțumesc.

venisem incorsetat de un gand si pornit sa infierez. nu ma pot dezice de mine. atat mai lipsea poeziei de azi, o carja de luux care in limbaj medical se chiama chiureta. mi se face frica...menghele, brrr.

PS: felicitari

Ligia: mulțumesc pentru semn, înseamnă mult pentru mine cuvintele tale
Leonard: mulțumesc frumos pentru vizită și însemnare - fie și cu \"fierul roșu\" :) nu e ceva morbid. ideea e că acei prunci sunt vii, sufletul nu dispare, deci relația se continuă pe alt plan, se reconvertește - e o relație pe care o conștientizăm mai mult sau mai puțin, dar care își sapă în viața noastră o albie. Îți înțeleg îngrijorarea... Mă gândesc totuși că nu poate decât să facă bine poeziei de astăzi și dintotdeauna atenția de a nu pierde printr-un \"exces de estetizare\" contactul cu realitatea concretă a omului întreg suflet și trup, fie și în aspectele ei dramatice, în detaliile ei dureroase...

O sofisticată naștere, renaștere, recompunere arhetipală a ființei inocente între carne și concept, respectiv reversul acestei geneze. Deși într-o expresie abstractizată, nu lipsită de fior și trăire, undeva la final, impresionează.
Sugestiv, titlul.

mulțumesc pentru comentariu, mă bucur de trecerea ta distinsă pe aici :) ai văzut bine esența re-nașterii unei scene primale în conștiință...

mi-a placut poemul, complicat,un poem care se zbate el insusi. am ales:
privirea lui e crapatura prin care trecem,
frica facuta garou,
pielea muscata de strigatul alb,
o pata de sange e lentila prin care cerul se strange intr-un punct...

mulțumesc pentru trecere și selecția versurilor, mă bucur că ți-a plăcut zbaterea cuvintelor ce rețin unda de șoc a conștiinței în fața crucificării...

Curios am venit pe pagina-ți.
Am citit cu inima plângândă.
Plec cutremurat.

Cu drag...

Omul mic e un copil ipohondru copleșit de groază, în el se fisurează eul cu neputințe și rătăcește prin viață sprijinit în cârja compasiunii celorlalți față de nimicnicia lui.
Copilul se naște într-un ou existențial, iar prin cunoaștere “rupe cojile subțiri ale gândului” și decojește viața încorsetată în clișee cu candoarea întrebărilor.

Romulus: Mulțumesc, mă bucur că ai trecut pe aici...
Răzvan: Ca de obicei, interesantă și pătrunzătoare interpretarea ta, mulțumesc mult.

O poezie cu forță, o adevărată minunăție ceea ce am citit aici... cu adevărat copii sunt genii, ei chiar rup cojile subțiri ale gândului, crează, sunt un mic creator. Da, este monstruos câteodată ideea de a-ți trăi viața, de a educa un copil în societate, de a-l scoate din lumea lui glorioasă.
Am observat copii mici care se joacă, cât de inocenți și de curați pot fi... mulțumesc pentru că mi-ai amintit de Aceia!

\"monstruoasă\"!

da, chiar așa e, copiii sunt lumi noi la atingerea carora renaste in noi o licarire de \"tinerete fara batranete\" :), mulțumesc pentru semn.