Chip...

o cană un prosop cioburi și praf pe masa unitară un gât de sticlă trist se sparge de perete incert sub gâtuiala palmei cu degete multiple e o stație între clipa trecută și cea care nu mai vine imortalizată într-o gară cu trenuri fără speranță s-o mai ia din loc cu ploaie cât soare și noapte cât toate zilele cu mine fără noi scaunul doi e fericit în goliciunea lui primul scaun zace sub același trup apăsător scaunul trei ar fi scăparea amândurora e frumoasă muzica liniștii când îți vorbești ore-n șir conștiinței întunericul cade bine pe unghiul drept a două tălpi disputate chipul tău doarme în aceeași rană din membrana ce se vrea suflet undeva între spații