florian abel

Dat fiind că Eminescu, deși cel mai mare, este și cel mai puțin citit scriitor român (din 10 liceeni care știu pe de rost textele a peste 1oo manele/persoană, vei afla cu greu unul să știe corect o strofă din EL), este lăudabil orice efort care participă la pupularizarea poeziei lui în toate mediile. Mă refer aici chiar și la parodie care, dacă respectă limitele ce se impun (de bun simț), nu afectează cu nimic valoarea originalului, dar îl poate readuce pe acesta în atenția altor categorii de cititori-ascultători, care de regulă ignoră acele creații.
Chiar pot remarca faptul că, făcând o parodie după \"Luceafărul\", un pic cu anumite tente ce înfierau tot prostia omenească și vulpozitatea feminină, ai mei copii au fost de-abia atunci tentați să citească originalul.
Deci,
Fiarbă vinu-n cupe, fluture cuvântul,
Peste tot ce-nseamnă neamul românesc,
Căci rămâne scrisul, de ne iau pământul,
Dulce Agonie, de-asta te iubesc!

Nu azvârli cu pietre în femeia
Ce-a zămislit, din trupul ei, pe-aceea
Ce, exclusiv, din milă-a acceptat
Ca dumneata să îi devii bărbat!
(Goea Daniela)

N-aș arunca nicicum cu pietre-n ea,
Nu-s monstru, sunt ființă omenească!
Și nici pe alții n-aș lăsa să dea,
Că-i prea târziu, a apucat s-o nască...

Pentru a nu contraria pe cei ce știu că soacra mea a părăsit această lume, menționez că mai am o soacră, născătoare de nevastă, care din păcate a părăsit doar țara și copilul. Cealaltă doar a crescut-o. E drept că aș fi preferat cândva să am o soacră și două neveste, dar acum m-am convins că,la urma urmei, și una e prea mult.

Eu, din întâmplarea faptului că folosesc creierul ca să gâmdesc, am înțeles perfect ce vrei să simți, LIM, și, fără a mai transcrie inutil, remarc aici ultima strofă, care îmi pare absolut bestială prin demersul ei cu dublu sens din care câștigă cel benefic răzbunării spiritului nostru prea umilit de impostura și mojicia ce și-au adjudecat în mod mișel locurile fruntașe în panteonul sufletului acestui neam.

Felicitări. F A

Ioane, șezi domol și nu fi trist,
Va demonstra istoria postumă
Că Jorz e cel mai mare umorist,
Ce pare-a nu avea habar de glumă.

PS.(sper să știe de glumă!)

Analizând stilistic, sintactic, morfologic și picioristic această capodoperă, ar fi o mare greșeală, întrucât intrăm pe teritoriul minat al d-lui Rodean ș, la cât de înverșunat rodea dânsul diverse verdețuri marca \"Mătrăguna\", catalogate uneori drept bălării de vegetaurianul Alber to!, nu-i exclus ca și la trufandalele crăciunifere ale Bellei să dorească întâietate.
Așa că analizăm doar logica demersului pro porcul, adică este vizibilă afinitatea autoarei pentru personajul principal, înflăcărarea (lui sigur nu-i surâde termenul) cu care aderă la temerile lui privind soarta șoricului din dotare.
Dat finnd că se fac trimiteri la puterile Puterii, un astfel de porcușor și-ar dori tot românul să-i fie prezent în bătătură la sf. Ignat, știut fiind că aceștia sunt oameni de paie, ceea ce rezolvă problema părpălitului prin autocombustie.
Și mă opresc aici, ca nu cumva autoarea, in lumina criticii națiunii pure, să aibă de ce să mă-njure.

Alături de Mătrăgunas, ante porcos, F.Abel

Am fost mereu sãraci și goi
Deci, aur nu putem pretinde
Dar vine gerul peste noi...
Și poleiește tot ce prinde.
(N Bun)

Mai bine sărăciți și sloi
Și cu o haină-n plus pe noi,
Decât pe arșiță sau ger
Stând, dezbrăcați de caracter.

Bijuteriile pãlesc
La cei cu mintea cam neroadã,
Ei pot vedea cã strãlucesc
Doar tinichelele...din coadã
(N Bun)

Turma-aceea cam neroadă,
La sclipiri, orbea ușor,
Doar sub cozi putând să vadă
\"Duhul aurului\" lor.

Nu-i „de aur” fiecare
Însã, astãzi, la putere
Este câte unul care
Strãlucește...prin tãcere.
(N Bun)

Cum au mâinile de faur,
Pertinentele tăceri,
Dat fiind că sunt \"de aur\",
Se transformă în averi.

În țara noastrã-i minunat,
Lucește totul ca o apã
Și luciul, știu la ce s-a dat...
Dar termenul acum îmi scapã
(N Bun)

Aceia care luciu-au dat,
Prin ce-ntreprind, fac mai ușor
Să afli termenul scăpat:
Îl poți găsi în capul lor.

Din Vest, cu strãluciri de stea,
În țara noastrã democratã,
Ne vine câte-o „tinichea”...
Și pleacã-o minte luminatã
(N Bun)

Se duc valorile puhoi
Spre alte zări, din interes;
Iar tinichelele, la noi,
Rămân, fiindcă i-am ales.

Se simte o înclinație înnăscută pentru metaforă, mai trebuie lucrat la capitolul \"să dăm și cu pietre\", lipsește curajul, revolta, imprecația, încă nu ai văzut adevărata față a dosului existențial, ai să vezi atunci ce anume îți scapă acum.
Succes, FA

Epigrama era, de fapt: \"Un aparat citește bani\", dar am transmis-o prin sms pt postare, si pe ecranul mic, neavînd ansamblul, am verificat doar dacă am litere lipsă. Acum, oricum mi se pare mai bună varianta lui GPI.

Da, surprinse perfect conjuncturile și personajele, iar morala absolut magistrală, iată că numele sunt predestinate, dacă pe Vântu l-ar fi chemat Vasile, degeba-l chema el pe Geoană, că nu aveam morala perfectă.

Bravos, F

Mâncarea asta, foc s-o arză!,
Că \"panta rei\", foamea nu trece,
Deși încerc să fac o varză,
Obțin rahat cu apă rece.

Ironie și tristețe, întru dezvăluirea vechii noastre drame: \"căderea în real\",
eu o numesc \"revelația cartofilor casnici\", dar cu ce superbe și sugestive sensuri multiple ai reușit aici!
\"cartea bucatelor pururi zglobie
(câte capitole nu trezesc elanuri naive
la răzvrătire!)\"
într-adevăr, cât de profund revoltă banalitatea realului pe cei care știu că acoperișul casei nu e marginea Universului!
\"frecatul podelei și-al adâncului firii
unde sclipesc rar, tot mai rar
catedralele(ce naiba, ridicole?!)
ale melancoliei..\"

- \"și-al adâncului firii\" odată cu \"al podelei\" magistrală, prin simplitatea ei, surprinderea simultaneității acestor sisteme de referință, contradicția și bulversantul dintre necesitate și dorință, dintre aspirație și inerție.


de azi, se întoarce spre ea, începutul,
regatul văruit o singură dată,
nu mai slujește
dar îi arată
cum te apleci lustruind pantofi
și doar la plecarea finală
mai trece fardată
prin catedrală
mireasa rătăcită-n cartofi...

cu admirație, F. Abel

Cu soața am numai belele:
-Hai, sus picioarele-am strigat,
Nu pe-ale tale, pe-ale mele,
Că nu mă pt urca în pat!
(milos petru)

El mi-a cerut să salt piciorul,
Galant, pe margine de pat;
Plutea-mprejur, vibrând, amorul
...Dar i s-a rupt când l-am săltat.

Excelentă epigrama ta, Petru, are tot ce-i trebuie. F.A.

Când ți-s membrele oloage
O concluzie învinge:
Capul face, capul trage,
Dar niciunul nu împinge...
(Belladona)

Capul cel de sus, când trage,
Trage bine și se-ajunge.
Restul nației oloage,
Trage doar de cel ce-mpunge.

Ce Dumnezeu caută bijuteria asta la atelier? S-a găsit vreun editor să ceară o virgulă, sau pentru că nu e pus punct la sfârșit?
De câteva zile urmăresc evoluția commurilor unor producții absolut cretine, e penibil cum se străduiesc unii să justifice valențele nimicului cu exact aceeași îndârjire cu care maneliștii își impun gusturile lor jegopiscente. Și chiar reușesc să însteleze sau să trimită la reco niște bălmăjeli stupide care nu depășesc nivelul de adresare al unei babe singulare, sclerozate, într-o discuție cu femeia de serviciu beată.
Iar astfel de texte, cărora nici măcar nu li se adaugă o justificare în subsol, ca să știm și noi, neștiutorii, cu ce anume păcătuiește în fața intelighenției editoriale față de nimicurile celor deveniți consacrați pe paginile siteului, atât de consacrați încât, orice platitudine ar debita, imediat se vorbește despre \"stilul\" domniei sale, despre POEZIA cu care ne-a obișnuit, despre sensurile adânci pe care numai ei, geniile le pot deduce, etc. etc.
Va trebui, Diana, să te obișnuiești cu blestemul acestei damnări, de a-ți vedea textele trimise în împărăția întunecatului Thanathos, se pare că cei din Elizeu se tem de luciditatea cu care ignori nepătrunsul, și au nevoie doar de prozeliții lor, pentru a fi în continuare chiori împărați în țara orbilor.
Scrie mai departe la fel și nu te da bătută, ai acolo, în adâncul tău, niște minereu care merită extras, prelucrat și preschimbat în bijuterii pe care mulți vor lupta să le aibă spre a-și împodobi tristețea.
O să dau o raită prin toate suferințele tale, spre a elabora o critică mai cuprinzătoare, sine ira et studio, să-ți spun cam prin câte ceruri te pot duce aceste aripi.
Domnul să te aibă în frază! F. Abel

Unii au noroc cu carul,
Alții au cu sacul bani!
Nu-s ca ei, am însă harul
Să dețin un car... de ani
(Ruse Ion)

Nu mă-mpiedic de-o căruță,
Cel mai cel, tot eu voi fi,
Că am strâns de-un an, neicuță,
Un mărfar de datorii.

Iată cât de ciudată e viața, se pare că avem de spus mai multe decât credem, dacă o scriitoare care are matematica în sânge scrie cu atâta fler poezie cu tentă umoristică, lucru totuși mai ușor de înțeles decât faptul că eu, care am urât matematica până la a visa măcelarirea celor care au inventat-o, am scris totuși câteva poezii ce folosesc elemente matematice (vezi \"Matematică într-o criptă cu stele\").
La prima citire mă încontrasem la versul de final, socotindu-l arbitrar, apoi am înțeles că se încadrează foarte bine, spaima omului în fața revelației forțându-l să redescopere absolut toate valorile iubirii ignorate.
Și, Doamne, cu cât talent facem asta în fiecare zi, depunând, risipă cu risipă câte o neîmplinire, câte o tăcere în viitorul preaplin al regretelor tardive.
Oare mâine nu vom ignora și aceste revelații?

Cu stimă, F. Abel