Florentina-Loredana Dalian

Peste crăițe -
burnița pictează
grădina în alb

Frumoasă imaginea ștergerii culorilor, Elia!

Felicitări, Laurențiu! E o parodie reușită. Discriminarea, rasismul sau cum i-o mai fi zicând n-are nimic de-a face cu textul de față. O parodie la adresa femeilor o clasifici drept misogină sau discriminatorie? Se scriu atâtea texte (epigrame, de bancuri nu mai vorbim) pe seama inginerilor, blondelor, șoferilor, etc. Cine se supără? Apoi, să nu uităm că ne aflăm pe teritoriul literaturii.

Daaaa, o tanka frumoasă și construită corect din punct de vedere al formei. Dar bineînțeles că forma n-ar fi valorat nimic fără emoție, fără mesaj. Mi-a plăcut, Elia; eu cred că, ție, tanka ți se potrivește de minune. Să mai scrii!

Salutăm și de la Slobozia apariția acestei antologii pe axa Maramureș-Basarabia. Felicitări „truditorilor” și poeților incluși (nume cunoscute, consacrate din câte constat) și, mai cu seamă, agoniștilor Silvia Caloianu, Caty Bargan, Irina Nechit, Ștefan-Doru Dăncuș, Victor Tvetov și Nicolae Popa (Rog să-mi fie iertat dacă mi-a scăpat vreun nume și să fiu trasă de urechi).
:)

Emoționant, bine scris... Câteva lucruri în viață nu se pot uita.
Felicitări!

\"doamne
nici o pâine din lume
oricât de albă nu aduna grămadă atâtea guri

mică
rotundă
neagră și dulce
în saci de cânepă cu etichetă albă
scrisă în grabă cu un creion chimic
cobora o dată pe lună la noi în stație!\"

Finalul este plin de forță. Amărăciune amestecată cu nostalgie.

Mie textul mi-a plăcut și îmi pare scris de un autor cu destulă experiență (literară). Spun asta pentru că nu-i puțin lucru să transformi fapte banale într-un text care se citește cu plăcere și care este presărat cu umor fin, ironie și autoironie de calitate.
Felicitări!

Felicitări, Ioan, pentru apariție! Mulțumiri, Liviu, pentru anunț. Coperta mi se pare foarte frumoasa. Te invită, parcă, la lectură. Cât despre conținut, sunt convinsă că este deosebit, citind textele poetului postate pe site.

Mulțumesc pentru aplecarea asupra textului și pentru comentariul elaborat.
„Proza pare preparată la rece; vine din afara ființei , nu din interior;” - Nu sunt sigură că am înțeles afirmația; de cele mai multe ori, îmi reproșez că scriu textele prea „din interior”.
„cu toate că Domnul ne iubește în aceeași măsură pe toți:” - Bineînțeles! Nu cred că din textul meu reiese o afirmație exclusivistă, cum că Dumnezeu i-ar iubi numai pe unii. Dar sigur, citit într-o anumită cheie, se poate deduce (greșit) că asta am vrut să spun.
Incursiuni în psihopatologie nu fac (cel puțin nu peste o limită) din două motive: unul este acela că, nefiind specialist, risc să cad în erori; al doilea - prefer numai să sugerez anumite lucruri, nu să le explic.
Mulțumesc încă o dată pentru exprimarea opiniei și vă mai aștept cu observații.

În majoritatea textelor mele, e multă ficțiune și un strop de realitate. Mai bine zis, frânturi de realitate adunate de ici, de colo. În acesta, din păcate, predomină realul. Singurul neadevăr pe care l-am introdus îl reprezintă existența fizică a flacoanelor cu medicamente. Doar mi-a vorbit de ele. Le-am pus în text, pe masă, întrucât aveam nevoie de un final pe gustul meu.
Este o întâmplare mai veche, care m-a „destabilizat” la vremea respectivă, dar, până acum, nu am simțit-o ca putând fi pusă în literatură.
Vă mulțumesc pentru rezonanța cu acest text, pe care știu că voi l-ați înțeles așa cum s-a dorit a fi scris. Mă bucură prezența voastră.

Alertă grad zero -
uf! n-a fost șoricelul
numai o frunză

:)

Însăși condiția...

Nae și Norică, vă mulțumesc pentru oprirea voastră asupra acestui text și pentru impresii.
Nae, mă bucur că ți-a atras atenția fraza aceea.
Norică, eu n-am scris un eseu, ci un text de ficțiune. Cred că în litaratură ne este permis a folosi termenii și pe lângă explicația lor strictă dintr-un dicționar. De fapt, la o lectură atentă a textului, îți dai seama că e vorba de a te simți trădat, chiar și atunci când, de fapt, nu ești. Pentru că anumite lucruri se întâmplă sau tocmai pentru că nu se întâmplă, uneori avem impresia că ne-au fost trădate... așteptările.
Cât despre interpretările referitoare la Iuda, le-am citit și eu. Dar e aberant să afirmi că mântuirea noastră și însuși condiția de Mântuitor a lui Iisus Hristos a depins de... o iudă. Mă rog, aici e o discuție lungă. Să-i lăsăm pe teologi să deslușească înțelesurile care ne scapă.

Am modificat, Nae. Ai dreptate.
Mă bucur să aflu că există mesaj.
Mulțumesc de prezență, de observație.
Lore

Magda, de bună seamă nu ai citit cu atenție comentariul meu. Nu te contrazic în niciun fel. Dimpotrivă, afirm cu alte cuvinte, că , la fel ca și tine, până și Codrin acceptă pleonasmul (zi-i cum vrei, pentru mine n-are importanță și n-am făcut referire la termen) dacă poemul este reușit sau \"are paradox\".
Așa că te rog, recitește comentariul meu!

În primul rând, Elia, voi spune că mi-au plăcut aceste \"bijuterii\", pentru care te felicit.
În al doilea, intru și eu în discuția legată de pleonasm în haiku, făcând observația că, uneori, însuși Șerban Codrin acceptă pleonasmul, după cum vom vedea din comentariul său de mai jos la un poem al meu (despre care nu știuse că-i al meu), de pe vremea când făcea comentarii la concursul lunar de pe kukai:

\"Concediată
la vremea culesului –
sperietoarea

„Sperietoarea”, kigo de toamnă, acceptat ca atare inclusiv în poezia română, devine al doilea cuvânt sezonal după „cules”. Nu știu cum s-ar repara această repetiție, dar paradoxul este puternic, așadar textul capătă valoare și îl felicit pe autor. Mă gândesc la celebrul poem al Laurei Văceanu, premiat, în 1998, în „Cele mai frumoase 10 haiku românești”:

Zori în livadă –
sperietoarea păzind
via culeasă

Având în vedere acest precedent, cred că „haiku-ul concedierii” n-ar mai trebui corectat, ci acceptat ca atare. Cine este autorul?

(După tipărirea acestui text, am primit un e-mail din partea autorului, Loredana Dănilă, care mi-a mulțumit nu pentru aprecieri, ci pentru imparțialitate.\"

Norică, te felicit pentru acest eseu. Din păcate, este o realitate mult prea crudă. Confirmată, iată, și de un elev de vârsta fiului meu. Problema principală este la programă, dar și la oameni. Doruleț are dreptate: e plin învățământul de inși care n-ar trebui nici să se apropie de curtea școlii (vorbim de profesori, nu de elevi). Habar nu au de pedagogie și de psihologia copilului. Vor ca elevii să fie „educați” , în timp ce ei li se adresează cu vorbe gen : tâmpitule, prostule, nesimțitule. „Școala de profesori” a decăzut mult, se scot pe bandă, uitând că absolvenții nu vor lucra cu fiare, ci cu oameni, și încă nu cu orice fel de oameni, ci aflați la vârsta cea mai specială și critică.
Legat de programă, dintr-un motiv oarecare, zilele trecute am început să studiez manualul de chimie pentru clasa a X-a. M-am îngrozit. Se studiază lucruri pe care eu le studiam în facultate (facultatea de inginerie chimică!). Inutile, prezentate sec, fără demonstrarea unei aplicabilități practice. M-a cuprins o mare suferință: această minunată generație tânără, în care se lovește adeseori în fel și chip, prea adeseori criticată pe nedrept (uitând să ne criticăm pe noi înșine pentru lumea pe care le-o construim) își duce existența între două nenorocite extreme: orbitali, izomeri și alte cretinării inutile și, respectiv, ceea ce le oferă mass media: maneaua mea, banii mei, dușmanii mei. Între aceste două extreme, cei mai mulți nu se regăsesc. Ei știu că viața înseamnă mai mult decât izomeri și manele, știu că trebuie să mai existe și altceva, dar, din păcate, ceva-ul acela nu li se arată (uneori am senzația că intenționat).
Norocoși sunt aceia - vorba lui Doru - de care se mai ocupă cât de cât părinții. Dar pentru ce ne dăm copiii la școală? Ca să-i învățăm noi? Eu sunt revoltată mai ales atunci când profesorii întreabă „De ce nu învață elevii?”. Și întrebarea aceasta îmi sună ca și când pilotul incompetent ar întreba pasagerii de ce nu decolează avionul.
Trebuie schimbat totul din temelii. Nu-i de ajuns să schimbi o lege (care nu oferă decât un cadru juridic pentru desfășurarea unei activități), trebuie schimbat tot sistemul, trebuie schimbații oamenii. Și , da, așa cum bine ai punctat, trebuie schimbate programele, mult prea încărcate.
Nu mai zic nimic, aș putea vorbi o săptămână fără să opresc.
Încă o dată: apreciez demersul tău, chiar dacă el rămâne unul fără ecou acolo unde chiar ar trebui să-l aibă.

Brumă peste flori - e un vers bun, în contextul dat. Bruma - toamnă spre iarnă, frig. Florile - simbolul anotimpurilor calde, chiar dacă noi știm că aici e vorba de florile de toamnă. Așadar, contrastul e destul de reușit și se înscrie în linia dorită.
Cât despre al treilea, putem încerca astfel:

tractor ruginit -
ivinduse-n zloată
Steaua Ploară

E drept că am mâncat o silabă. Dar nu-i gaură-n cer.

Este o bucurie să vă am alături.
Petruț, m-am întrebat, după ce l-am scris, oare chiar o fi în ton cu anotimpul (deși, e clar, asta am vrut)? Căci întrebarea este unde-i Kigo de toamnă. Nu știu dacă frunza ca atare e kigo (nu mă pricep la teorie, la liste). De asemenea, vântul, ăsta bate și iarna și în alte anotimpuri chiar (mai ales la noi, în Bărăgan).Dar cred că numai toamna frunzele aleargă ca nebunele, fiind în stare să se ia la întrecere cu limuzina. Așadar, și dacă l-aș fi citit la altcineva, mie tot toamna mi-ar fi sugerat-o.
Norică, lasă damele-n treaba lor! De ce nu următorul?
La întrecere -
două limuzine-aleargă
către o damă
:)
Ștefan, și eu pariez tot pe frunză. Cu atât mai mult cu cât ea n-are nevoie de combustibil:)
Vă mulțumesc pentru oprirea voastră în dreptul acestei... curse.

Primul și ultimul mă duc cu gândul la înverșunarea vieții de a răzbate asupra morții: păpădiile și firele de iarbă aflate acolo unde te aștepți mai puțin. Încă de când eram copil mă minunam de puterea unui firicel verde de a învinge asfaltul dur, parcă uneori crăpat în anumite locuri doar pentru a face loc vegetației.
Cel de al doilea mi-a plăcut foarte mult (de altfel l-am și notat cu 3 puncte în concurs, lucru care mi se întâmplă rar). Este un haiku subtil, care te pune pe gânduri, făcându-te să te întrebi dacă posesorul pipei, respectiv ocupantul șezlongului a plecat doar puțin sau... pentru totdeauna. Șezlogul descleiat și pipa veche transmit acel sentiment indefinit pe care-l ai atunci când constați supraviețuirea unor lucruri (fie ele și „bătrâne”) celui care le-a posedat, utilizat sau chiar confecționat.
Tractorul ruginit și Steaua Polară reprezintă un contrast interesant. În orice caz, toate cele patru au ca punct comun antiteza viață-moarte.
Felicitări, Norică!

Norică, să înțelegem că, întrucât ieri fiind ziua ta, n-ai putut să te îmbeți (așa, la mijlocul săptămânii), și ai făcut-o astăzi lată? Unde-l vezi tu pe Djamal? Eu o văd pe Maria T. :)) M-ai dat gata!
Felicitări poeților antologați, domnului Nicolițov și Mariei pentru prezentare!