Chiriaș în București

După ce propriul spirit atinge înălțimile cerului, carnea se întoarce brusc la dorința ei etern-impermanentă de a mușca avid din material, din întâmplările zilnice, ca un narcoman intrat în sevraj, cu un diavolesc avânt de a cuprinde viața, de a o mesteca și a o include în măruntaiele uitate de sine, plângând ca un nou născut dupa seva dătătoare de liniște. O liniște înșelătoare, asemănătoare altei vieți, din altă lume, dar atât de necesară continuării unui parcurs în care suntem prinsi de lanturile unui cotidian mediocru, trist-vesel, optimist-pesimist, cu iubire amestecată cu ură și vise imaginare de mărire urmate de decăderi materiale, prevestitoarele visului înălțării de pe urmă. Un arc invizibil se întinde și ești aruncat în lume ca o săgeată vizibilă, plăcută-neplăcută, cu pielea arsă de soare în timpul zborului, iar apoi decojită când atingi ținta. Zborul săgeții e plin de obstacole, iar ținta la fel de invizibilă ca arcul în care ai fost așezat la început, neîntrebat, inconștient și acoperit de un inefabil dens, păstrător de viață și de moarte, amestecate ingenios de o mână cunoscătoare. A destinului sau hazardului. Ești conștient doar de prezența concretă, de ce ai făcut ieri, cine ești azi și de culoarea ochilor ei la despărțire, singurele puncte de contact cu o lume efemeră, care ți se par de fapt temelii de nezdruncinat. Aici personajul gânditor rămâne fără cuvinte și-și învârte nervos bricheta între degete în fața paginii nescrise, în timp ce ușa apartamentului e trântită zgomotos de personajul negativ, plin de el, lăudăros, bășcălios și ciudos, care își face apariția aducând cu el propria realitate frustrantă cu care unii sunt nevoiți să se acomodeze ca să evite rătăcirea în spațiul frenetic al nebuniei. „Salut”, zic eu. Acru și cu vocea unei muieri nesatisfăcute îl aud spunând din vârful buzelor, indiferent, nervos și plictisit: „Bună”. Mi se taie orice chef de discuție și mă gândesc să-mi reiau activitatea contemplativă, dar sunt nevoit totuși să lămuresc câteva aspecte legate de chirie, întreținere, plata luminii și alte dificultăți de genul ăsta. E sfârșit de lună și trebuie să apară proprietarii după chirie, ea gâfâind ca o focă sugrumată după urcatul scărilor, el sprinten ca un cimpanzeu după un duș cu apă rece și amândoi guralivi ca niște ciocănitori și puși pe demonstrații financiare complicate cu facturile lunare. Ultima oară, sub pretextul udării florilor, ea a și trecut la o mică inspecție în vastul apartament format din două camere și un hol îngustat de o imensă canapea maronie nefolosită la nimic. Dar chiar la nimic. Nici măcar pentru un scurt futai în miez de noapte când gagica te aduce beat mort și până să intri în cameră să zicem că vezi canapeaua, cu un ultim ochi de șoim înainte să-l închizi și să execuți apoi ritualul erotic cu ea, cu prietena ei care a apărut pe neașteptate, verișoara cea mică și colega de facultate, iar dimineața să te trezești cu micul dejun la pat (canapea în cazul de față) și să reiei, de data asta lucid și înfierbântat ceea ce cu o seară înainte n-ai putut. „Ce mai fac florile mele?”, o aud spunând, încercând un zâmbet de complezență și uitându-se aiurea după ele. „Florile dvs. sunt bine îngrijite doamnă, toaletate des, parfumate, udate zilnic și o să vedeți, stau foarte aproape de geam, ca să bată soarele pe ele. De exemplu, ieri dimineață n-am mai nimerit baia și mi-am băgat, la propriu...” mă opresc din gânduri și încerc să-i dau un răspuns despre iubitele ei flori, însă a și luat-o la pas spre camera colegului unde, surpriză, gagică-sa era goală și întinsă pe pat cu telecomanda în mână. Două țipete scurte răzbat din cameră până în bucătărie, unde eu și colegul purtam obișnuita discuție despre facturi și țevi cu cimpanzeul sprinten. De-ale casei. Roșie la față și grăbită, proprietara se întoarce și umple o sticlă cu apă spunându-i precipitat colegului că vrea să ude floarea din camera lui. „Lăsați că am eu grijă de ele. Și pâna acum am avut, nu trebuie să vă deranjați”, spune nervos colegul, cu o expresie a feței care-i trimitea pe amândoi la plimbare urgent. „Și data trecută ați zis la fel și uite-le cum arată, îl aud pe cimpanzeu spunând și uitându-se în direcția mea. Dacă nu puteți avea grijă de ele le luăm”. Încerc să detensionez atmosfera și mă aud zicând cu voce tare: „Din partea mea puteți să le luați. Eu n-am nicio treabă cu florile, nici nu le ud nici nu mă uit la ele. Îmi sunt indiferente. Daca aș avea un pistol le-aș împușca.” Tăcere... tăcerea continuă... în câteva secunde realizez ce am zis. Zâmbesc și mă uit la fețele lor consternate. Globii oculari măriți ai cimpanzeului și ciocănitoarei îmi trimit săgeți ascuțite și otrăvitoare în direcția capului. Mă fac mic, mic de tot. Mă imaginez alergând fericit pe un câmp de flori cu o stropitoare în mână, cântând și șoptind vorbe dulci tuturor florilor: „vă iubesc, vă ador și toată viața mi-o dedic vouă. Sunteți cele mai frumoase flori din lume”. Sunt sprinten și vesel, în timp ce soarele dogorește în miez de zi, iar o muzică celestă se aude pe fundal... Zâmbesc în continuare sperând să diminuez efectul cuvintelor, dar răul e deja făcut. Pentru ei sunt un criminal cu sânge rece. Un criminal în serie. Cimpanzeul se uită atent în jur cu ochii după vreo armă de foc, uitată neglijent în colțul mesei din bucătărie sau pe frigider după ce într-o dimineață, imediat după trezire, am deschis geamul și am executat câteva vrăbii gălăgioase care mi-au tulburat somnul. „În legătură cu facturile...”, încerc să spun, „ne-ar trebui o copie după cheița de la cutia poștală... să luăm noi facturile și să plătim până la data scadenței, că altfel nu știm când trebuie să plătim și să nu se ajungă la întârzieri prea mari...” „Bună seara. Îmi cer scuze pentru situația de mai devreme. N-am știut că ați intrat în casă”. Uff, am scăpat, mă gândesc și aștept hâtru un schimb de cuvinte între proprietară și gagica colegului. N-ar fi putut să găsească un moment mai bun să-și facă apariția. Chiar n-ar fi putut. „Nu face nimic, și eu am intrat fără să bat la ușă.” Pfff... o orgie să se fi desfășurat în casă și tot n-ar fi umplut golul lăsat de glonțul meu imaginar în memoria lor afectată. Reiau conștiincios discuția despre cheiță ca să-mi refac imaginea unui bun chiriaș, responsabil și bine intenționat: „cred că așa ar fi cel mai bine și, dacă o aveți la dvs, mâine dimineață mă pot duce să-i fac o copie și v-o înapoiez. În felul ăsta evităm orice fel de întârziere cu plățile.” Ciocănitorile își revin treptat din șoc, el iese pe hol să verifice priza recent schimbată, iar ea îmi spune cu o amabilitate de gheață : „știi, amândoi suntem în zodia fecioarei, iar fecioarele iubesc florile, de-asta suntem așa insistenți și vrem să le îngrijim cum trebuie.” Simt că înnebunesc. „Aș vrea, dacă-mi dai voie, să ud și floarea din camera ta așa că te rog, dacă e vreo ființă dezbrăcată la tine în cameră să-i zici să se îmbrace. Îmi revin rapid și mă gândesc la femelele de țânțari din camera mea, despuiate și întinse grațios pe tavan, pe care le-am ucis într-un acces de furie după ce m-au trezit în timpul nopților și mi-au supt pofticioase sângele. Și sunt multe. Goale. Nemișcate. În jurul becului tavanul e negru. Þipătul proprietarei ar putea fi de data asta mai intens. Mai puternic. Mai viu. Mai tare. Asta e. Mă resemnez și deschid ușa camerei cu ochii în jos. Îmi scot din minte orice imagine despre țânțarii morți ca să n-o transmit involuntar ciocănitoarei. Am superstiția asta cu telepatia. Cine știe cum mă gândesc eu exact la ce n-aș vrea să se întâmple și chiar să se întâmple. Să vadă frumosul tavan, alb ca laptele, proaspăt vopsit, tratat în mod necorespunzător de mulțimea de gâze rebele care au profitat de viciul meu de fumător ocazional și au intrat ca hoții pe geamul deschis. Acum pe cealaltă lume dar totuși prezente. Grațioasă ca un culturist care s-a apucat de balet, proprietara sugrumă sticla cu degetele-i butucănoase și toarnă lichidul pe pământul uscat. „Poți să umpli sticla asta cu apă, te rog?”. „Sigur că da, nu vreți să pun și o muzică ca să crească floarea asta până luna viitoare cât altele într-un an? Să mai aduc și doi cactuși, câțiva trandafiri japonezi, câteva violete de parma, o orhidee, iar de sărbători să încerc o ornamentație tematică în acordurile unei simfonii?”, îi răspund în gând, iau sticla din mâna ei și plec spre bucătărie. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. II Ca să fii fericit nu-ți trebuie decât trei-patru țigări savurate la intervale de timp rezonabile pe fereastra larg deschisă a camerei de la etajul trei al blocului în care locuiești. Și multe vise împlinite la timpul viitor, proiecte, planuri și scenarii de reușită pe care le gândești în timp ce-ți eliberezi plămânii și ființa visătoare într-un suflu trimis în recunoașterea viitorului tău eu. ...momente de letargie întrerupte intermitent de impulsuri ale erosului care te trimit către celălalt: o persoană, o carte sau lumea însăși pe care trebuie să o cucerești în cele din urmă pentru a deveni un erou autentic sau dimpotrivă, lumea de care te lași cucerit ca să poți juca în liniște, netulburat, o partidă de șah cu vecinii de la bloc, pierdut într-o bătrânețe amară, de plictisitoare evocări ale acelorași întâmplări timpurii care ți-au adus o falsă faimă și cu care îți umpli zilele rămase până la plecare. Deci, ce alegi? Sau, mai bine zis, alegi sau te lași ales? Ca să fii fericit, de fapt, nu-ți trebuie decât „o ea”. Să-ți împlinești destinul biologic și setea de material în cazul în care e prezentă sau, dimpotrivă, să visezi la făptura ei în absență. Ca Henry Miller, a cărui viață abundă în scene de sex transformate în pagini literare sau ca Petrarca, care, într-o zi de primăvară și-a întâlnit inspirația în carne și oase dezvoltând o pasiune legendară. Peste toate astea, nu faci decât să-ți umpli zilele între naștere și moarte, fără s-o știi, cu impresia puternică că ai ceva de făcut, numai ca să fii deconectat, într-o duminică ploioasă, de amintirea celebrului tablou cu imaginea femeii care naște deasupra unui mormânt: iată destinul omului”. Dar asta e tot? ateii spun da, credincioșii spun nu, filozofii se întreabă, iar personajul gânditor se întoarce cu apa pentru flori în camera ocupată momentan de proprietară și îi întinde sticla plină. Ciocănitoarea e pe punctul de a termina. Ultimele indicații... udați florile, aveți grijă de casă... și iese din apartament la braț cu cimpanzeul sprinten. De data asta morții au fost lăsați pe câmpul de luptă al tavanului, neobservați, trăindu-și eternitatea nestingheriți de nimeni. ................................................. E duminică dimineață... sau luni... sau marți... nici nu mai știu exact... mă întorc pe partea cealaltă și încerc sa închid ochii. Oare ce zi o fi? Din cameră cealaltă se aud țipete: iar își ciupește colegul gagica. În loc să i-o tragă o ciupește. Ați pomenit așa ceva? Cred că e duminică. Îmi pun căștile la urechi și schimb frecvențele de radio de pe telefon. Aș putea să mă întind și să deschid calculatorul... ce lene teribilă, doar e duminică, pot să fac ce vreau. De fapt, pot să fac ce vreau și dacă ar fi luni sau marți, că job oricum nu am. Nici nu știu cum rezist așa fără job. „ În locul tău până acum mă spânzuram”, mi-a zis acrul ăsta de coleg într-o zi. „Trăim într-o lume postmodernă, acum se folosesc pesticide”, i-am replicat. Oricum nu sunt vedetă, iar corpul meu arată bine, nu e defect. Deci, recapitulez: job nu am, iubită nu am, bani, în consecință – da, ați ghicit – nu am, și în plus sunt chiriaș de câțiva ani buni. Ce motive aș avea să renunț la lipsurile astea? M-am obișnuit cu ele. Și în plus, sunt optimist. Un optimist incurabil. Deschid cu greu calculatorul, după ce îmi scot căștile din urechi sperând să nu-mi fie bruscate iar de vreun țipăt. Ce joacă stupidă, să-ți ciupești gagica... orice e posibil pe lumea asta. Mă rog, dacă nu poți s-o fuți, măcar să o faci să țipe, doar nu stai așa să te uiți la ea și ea la tine. Întrebarea zilei e: ce fac azi? Cu gândul asta ies din cameră în același timp cu vecinii de apartament, ciupita și acrul. Ea e urâțică, dar liniștită și timorată. El: acru și arogant. Mă îndrept spre bucătărie. Ei la fel. Unde ar putea să se ducă? I s-a făcut ei foame de la atâtea ciupituri. Să mă bag în vorbă? Nah, doar sunt politicos. „Neața”, eu. „Neața”, ea. „Bună”, el. Bună? Cum dracu să zici „bună”? „Bună”, îi zici unei fete la telefon, când te întâlnești cu ea sau dimineața când ți se deschid ochii exact pe sânii ei. Unui barbat îi zici „salut” sau „noroc” sau îi dai un pumn în față în loc de cuvinte. Când colo, el zice bună. Aiurea! „Ce zi e azi”?, întreb. Ea se uită mirată întâi la mine, sa-mi observe vreo nuanță de mișto pe chip, apoi la el, ca să-și confirme bănuiala. Nici un raspuns. Cred că ziua de azi o să rămână o necunoscută pentru mine. Până la urma de ce vor oamenii să știe în ce moment al săptămânii se află? Pentru ce? Oare daca nu știu ce zi e o să-mi meargă mai bine? Poate îmi găsesc job. Poate câștig la loto. Poate îmi fac gagică. Mă imaginez cu toate trei: job, gagică, bani. Viața perfectă. Sunt într-o situație relativ nouă: nu că ar fi prima oară când nu știu în ce zi mă aflu, dar parcă niciodată n-a durat atât de mult până să-mi dau seama. Chiar mă entuziasmează ideea. O să ies pe strada să văd dacă-mi pot da seama. Deocamdată trăiesc simultan în toate zilele săptămânii și mă simt bine. Hmm...dar...în ce lună suntem? Hai că exagerez. Știu luna. Brânză topită și pâine: ce poate fi mai delicios? Închid frigiderul și mă așez. Acrul și ciupita la fel. Așa că lângă brânza mea topită s-au mai așezat niște roșii, castraveți, ceapă, ouă și carne. Tot ce trebuie pentru un mic dejun de om angajat, cu job stabil. …………………………………………………………………………………………………… III Cuvintele te redau lumii frivole în care te-ai născut după un exces de trăire filozofică al cărei scop capital și inconștient este asasinatul. Filozofia crimei. Gândirea care te ridică în locul unde trupul nu are acces, nu are carte de vizită, e invizibil și inutil. Cuvintele îți relegitimează corpul ucis de gândirea abstractă, îl reînvie și îl închid în pușcăria plăcerii până când gândirea recidiveaza și face din el delincventul perpetuu. Viața ca o delincvență, o ieșire necontrolată a atemporalității, o tuse jignitoare pentru eternitate, un purice pe ecranul vidului, vesel și trist în același spațiu-timp. Sunt cuvinte care visează că se trezesc și cuceresc lumea. Cuvinte care put ieșite din bocancii cu care umbli într-o zi de iarnă. Cuvinte trase la loterie. Cuvintele nemuririi și efemerului. Cuvintele care fac sex în ritmuri sud-americane. Cuvintele care stau la o bere. Cuvintele din care nu înțelegi nimic. Cuvintele astea. ……………………………………… O țigară aprinsă... și îmi urmăresc din nou gândurile cu un fel de lene admirativă față de diverse situații din trecut și plin de mândrie față de scene ireale dintr-un viitor glorios în care eroul e o prezență adulată de toată lumea și mai ales de ea. O ea. Nu contează cine și nici măcar nu știu ce chip să-i dau acum, decât cel al delicatei studente cu care m-am întâlnit recent și pentru care, în febra unei slăbiciuni emoționale pe care o manifest adesea, am simțit sau mi-am închipuit că simt ceva. Deschid geamul și fumul se întoarce grăbit în casă împreună cu odioșii țânțari pe care sunt nevoit să-i primesc lăsându-mă cuprins iar de erezii nostalgice față de propriile întâmplări. Întâmplări de autist pentru că viața reală e zgârcită cu evenimentele sau pentru că teama de... orice îmi înfrânează pornirile și îmi dejoacă capcanele pe care i le întind prin schițe și planuri de dezvoltare personală, încă păstrându-ma în zona unei infantilități plictisitoare si nocive. Lipsa curajului și neîncrederea în mine mă împing la un autoerotism urmat de momente de vinovăție... obișnuința vinovăției urmează mereu același ritual și implică ființe virtuale cu care fac schimb de fantezii diverse tocmai pentru a crea spațiul în care să ne deversăm impuritățile și să ne întoarcem cu forțe proaspete la alte obișnuințe lăsate de inerția în care ne complacem compătimitori.” ................................................. E dimineață. Mă încalț și ies să cumpăr pâine și apă. Intru în primul magazin deschis, atent să nu par ca ieșit din boscheți, pentru că aveam pe mine o pereche de pantaloni de trening în care dormisem noaptea trecută, înca o dată atent pentru că în magazin era un tip care cumpăra ceva și venise împreună cu fetița lui blondă și foarte drăgălașă care se zbenguia pe acolo. Întreb: „aveți pâine?”. Vânzătoarea dă din cap în semn că are și îmi spune că trebuie să-l „termine” întâi pe domnul (de parcă domnul intrase la bordel, nu într-un magazin) care deja își cumpărase câteva lucruri înghesuite în vreo două sacoșe, așezate pe masă, lângă casa de marcat. Deja mă gândeam cum să fac pe cocoșul, rănit în orgoliu de faptul că trebuia să aștept pe cineva. Cineva care, pe deasupra, începuse să și vorbească la telefon, plecând de lângă vânzătoare și de lângă produsele deja cumpărate și uitându-se indecis pe rafturi. „Mai vreți ceva în afară de pâine?” o aud pe vânzătoare. „Mai vreau niște apă la 5 litri”, îi răspund și fac doi pași la dreapta ca să pot vedea sortimentele de apă puse în vânzare. „Serviți-l pe domnul mai întâi”, îl aud pe tipul cu telefonul spunându-i vânzătoarei. Întorc capul spre stânga, în direcția lui, simțindu-mă oarecum mulțumit că lucrurile se normalizează și că sunt băgat în seamă în mod corect ca un cumpărător onest, în timp ce fetița cea mică și blondă strigă: „tati, tati, am căzut!”. Tatăl se întoarce spre ea, mulțumit probabil că în decizia de a cumpăra a fost ajutat și de vocea de la telefon, și îi răspunde nonșalant și distrat: „dacă ești tolomacă...” Mă uit spre el: Actorul. Rămân cu ochii fixați involuntar pe el pentru câteva momente, îndeajuns încât să-și dea seama, probabil, că a fost recunoscut. În câteva secunde în magazin își face apariția și soția lui, iar celebra pereche își concentrează privirea asupra vitrinei cu alimente, în timp ce vânzătoarea îmi aruncă o privire de ușoară dezaprobare la vederea tatuajului aplicat pe gâtul cântăreței. Fetița se zbenguie în continuare cerând atenție de la ei. Îmi iau apa, pâinea și ies din magazin uimit și mulțumit de întâlnirea neprevăzută. Le văd mașina parcată în fața magazinului și realizez că am mai văzut-o și serile trecute când probabil veniseră acasă și o parcau. Actorul este vecinul meu în Drumul Taberei. Foarte mulțumit de întâlnire, mă îndrept spre blocul meu cu gândul la diferite scene din filmele lui, uitând pentru câteva minute bune de filmul al cărui actor principal sunt, acela de chiriaș în București. Deschid din nou ușa necunoscutului regizor care mă distribuie zilnic în filme, unele de mâna a doua, și mă pune să interpretez diferite roluri. Dau să intru în scara blocului și mă ciocnesc de colegul cel acru. Asta mai lipsea. Ies amărât din scenele la care eram conectat și mă surprind jucând foarte prost rolul de coleg de apartament. Îl salut cu indiferență și aștept plictisit să vină dinspre el aceleași sunete care formează cuvântul „bună” și care-mi insultă urechile de fiecare dată. S-ar putea să mi le astup cu vată și să-i citesc salutul de pe buze data viitoare. Ca un surdo-mut. Ar fi un experiment interesant. Cu gândul ăsta și privirea în jos încerc să trec pe lângă el, dar observ că se uită insistent în jos, pe lângă mine. Mă uit și eu nedumerit în aceeași direcție, poate că mi-a scăpat ceva din buzunar sau din sacoșă, apoi ridic privirea și aștept să-și articuleze cuvintele. „Mi-ai luat papucii”, îmi zice, cu o mutră de parcă i-aș fi luat viața și, cu ultimele silabe, înainte să-și dea sfârșitul, îmi reproșează asta. „Pfff..i-am luat papucii”, mă gândesc. „Din greșeală, am ieșit în grabă”, îi răspund, apoi în secunda următoare mi-am simțit răspunsul ca pe o justificare și m-am enervat. „Și dacă ți-am luat papucii ce?”, îi zic. „Îți trebuie papucii la serviciu? A luat-o razna șeful tău și își cheamă angajații la muncă în papuci? Dă vreo petrecere pe lângă vreo piscină?”, îl intreb și încep să mă simt mai bine. „Sunt papucii mei ăștia”, îl aud repetând ca un robot japonez construit în vremuri de criză. Mă uit în jos la papuci. Acrul se uită și el. Îmi ridic privirea. Acrul la fel. Îmi scot piciorul drept din papucul drept, pe cel stâng din papucul stâng, îi întorc cu fața spre el, îi arunc un „ia-ți papucii” și intru victorios în bloc. Mă simt excelent. Regizorul necunoscut mi-a făcut azi cadou o scenă surpriză. Aventura continuă.