Florentina-Loredana Dalian

Să mă ierți pe mine în numele întregii omeniri Marie-Magdalenă cea Sfântă și „întocmai cu Apostolii” care va să zică ce ți-a lipsit încât să nu fii socotită în rând cu ei ci doar asemenea

Trădările sunt ca lupii care-ți ies înainte pe o cărare prea însorită, prea înflorită pe care mergi liniștit, fără griji abia atingând pământul, visând că zbori. Deodată ți se ițesc de

Am făcut de toate-n viață. Aveam obiceiul să spun despre mine că numa’ garduri n-am sărit și pe variantă n-am fost. Ce îngâmfată! Uitasem că mai există atâtea profesii respectabile pe care nu doar că

Doamne ajută! Fă, Doamne, să nu dispară aceste comori! Luminează pe noii proprietari ai conacului... nu lăsa să piară atâta frumusețe! Amin! Elina mai rămase o vreme în genunchi în fața icoanei

Clipe umbrind inocența noastră, aducând jertfă vinovăției din noi. Din bunătate mi-am dorit să fac totul. Si tot din bunătate am rănit până la coagularea sângelui. Alte clipe aducând luna

O știu prea bine și n-am nicio îndoială cu mine sau fără Pământul rămâne la fel de rotund și își exercită sfidător mișcarea de revoluție cu aceeași exactitate enervantă cu mine sau

Cum umblu așa, jumătate, prin lume, uneori în mine se face primăvară, ca atunci când înflorește liliacul și ți se pare că nu-ți ajunge privirea să-l cuprinzi. Alteori se lasă înserarea ca în

Anonimul a venit în viață când i-a fost scris; a făcut și el ce-a putut: a sădit un pom, a zidit o casă, a crescut vreo câțiva copii, a iubit o femeie, poate mai multe, a purtat niscaiva

E liniștea-aceasta dinaintea deschiderii Cerurilor, a-ntoarcerii Iordanului spre izvoare; de s-ar întoarce și lumea spre Tine, Doamne! poate n-am mai umbla orfani prin viață, rătăciți

Omul-copac a prins rădăcini în inima mea. Nu l-am udat, nu l-am arătat soarelui, am încercat să-i iau aerul – El a crescut tot mai viguros. Omul-copac și-a înfipt adânc rădăcinile

De câte ori nu vom fi trecut pe aceeași stradă, cu inimi în beznă, în căutările noastre învăluite de neliniști... De câte ori nu ni se va fi părut că am trecut linia de sosire, secătuiți

Pași pe inimă defilând cadențat un-doi un-doi precum regimentul de vânători de munte sau nu mai bine de artilerie se mai aude strigătul mut ascuns pe după cuvinte pe după

Prințesa privea zilnic pe geam viața ca un semn de-ntrebare ce umple cadrul ferestrei. Dincolo, trecătorii își vedeau de treburile lor mărunte, abonați ai lucrurilor simple; prințesa gândea că

Ce frumoasă erai vineri! îmi spune bărbatul acesta mai tânăr, bărbatul acesta care nu-i al meu Zâmbesc unei amintiri și las timpul să-și facă de cap mai departe A fost demult și nu mai știu

Bătrâna cu flori mi-a întins lăcrămioare de obicei cumpăr le ador azi doar i-am zâmbit i-am întins o monedă și-am trecut mai departe a alergat după mine Ia-ți florile nu primesc de

Nu m-am dat niciodată în vânt după genul cu mușchi, ba chiar sunt tentată să consider că abundența acestora indică o lipsă în altă parte, anume pe la organul numit creier (să fiu iertată, știu că

Îți scriu de departe, de pe ostrovul care poartă numele meu nu sunt flori, nu e iarbă e doar o apă lină ce-și trage izvorul din inimă. Soarele-i sus, la amiază se simte o arșiță

Ninge, viscolește fără îndurare, Ninge peste suflet, parcă a uitare. Ninge. Cui îi pasă că-n grădina mea Obosiți sunt merii și-nghețați sub nea? Ninge și ninsoarea poartă-n ea durerea Unor

Aseară ningea cum de mult n-a mai nins. Ningea ca-ntr-un vis cu cai albi prin păduri neumblate. Ningea incredibil de adevărat și de ireal în același timp. Și totul era de-un alb frumos și

Distanțele, azi, nu se măsoară în kilometri, ci în cuvinte nerostite și în minciunile celor care nici măcar nu se pricep a minți. M-am prefăcut a-i crede, desigur, (de dragul cărei

și era bine și era liniște tocmai coborâse noaptea peste orașul în care doar aparent nu se întâmplă nimic cineva spunea pesemne lucruri interesante alții ascultau cu atenție deodată-n minte au

Se trezise greu, pipăindu-se, dintr-un coșmar. Se făcea că nu mai avea mâna dreaptă; din nu știu ce motiv, îi fusese tăiată de undeva de sub cot. Stăpânit încă de teama care-i accelera

Terminase treaba mai repede la Institut. Se cam zorise, spărsese ceva, se tăiase în cioburi. Și viața ne-o facem țăndări. Nu-i nimic, o să treacă. Toate trec. Trebuia să plece cu un sfert de oră mai