Scrisori netrimise (14)

Ce-i omul? Mai bine zis, ce rămâne? Lăcrămioară, de două zile stau în casă, cu o durere de spate sâcâitoare. S-ar zice că mă doare-n spate. (Eh, bine-ar fi! Bine-ar fi să nu le mai pun pe toate la inimă). Battista mi-a zis să nu mă prezint la spital în halul ăsta, să nu-i deprim pacienții. Au ăștia o grijă teribilă de sănătatea lor mintală! I-am spus că pot face față îndatoririlor mele și așa, chiar dacă strângând din dinți. Dar el zice că, în spital, măcar personalul medical trebuie să arate ca și cum ar plesni de sănătate. Nimeni n-are voie să se prezinte în fața pacienților nici măcar cu o grimasă. Trebuie să fii zâmbitor, bine-dispus, să te poți dedica trup și suflet celor atinși de boală. Eu sunt de părere că n-ar strica, inclusiv moralului pacienților, ca, din când în când, aceștia să constate că medicii și asistenții sunt și ei oameni, cu durerile și problemele lor. Mi se pare mai deprimant, pentru un bolnav, să vadă în jur numai oameni fără griji. Omul se mângâie cu gândul că și altul îi împărtășește suferința. Uneori am senzația că societatea ne vrea niște roboți: zâmbești la comandă, suferi „în direct”, dacă asta dă bine, iubești între ore fixe, așa cum iei masa la ore fixe. Nu mă pot adapta acestui mod de viață și opun cât de multă rezistență posibil. De data aceasta, însă, n-am avut nicio șansă, șeful a fost categoric. Astfel că mă văd nevoit să rămân izolat între pereți, cel puțin o vreme. Statul ăsta în casă de unul singur mă cam deprimă. Mergând la serviciu, confruntându-mă cu problemele altora, reușesc să-mi fentez propriile probleme. Când vin acasă frânt de oboseală, numai de stat cu ochii pe pereți și filozofat nu-mi arde. Dar așa... Așa ajung să-mi pun întrebări de genul „Ce rămâne?”. Citisem cândva, nu mai știu unde, că „Nimic nu rămâne după noi, decât ceea ce am dăruit”. Mi-a plăcut mult cum sună, dar n-am stat să meditez niciodată asupra acestui enunț. Dar iată că a venit și ziua aceea. M-am tot gândit ce ar putea să rămână din ceea ce dăruim. În niciun caz lucruri care țin de registrul material. O casă, cât ar fi ea de rezistentă, tot se dărâmă la un moment dat. O mașină, oricât de fiabilă, tot la fiare vechi ajunge. Banii zboară, de multe ori fără să știi pe ce. Bijuteriile? Să fim serioși! La ce ne folosesc? Atunci ce rămâne? Și de ce-mi plăcuse atât de mult enunțul amintit? E limpede că „ceea ce am dăruit” se referă la frânturile din sufletul nostru pe care le-am oferit în diverse contexte, cu diferite ocazii unora și altora. Acele frânturi imateriale, invizibile, dar atât de lesne sesizabile, care au interacționat cu sufletul altora, lăsând urme imposibil de șters. Exemplul care-mi vine în minte acum este domnul Profesor. Când eram în clasa a opta, puțin înainte să dăm examenul de admitere la liceu, ne-a murit profesorul de matematică. Nu-ți pot spune ce durere ne-a lovit pe toți, iar pentru mine (dar sunt convins că și pentru ceilalți) a fost ca și cum – chiar dacă pare un clișeu – a murit o parte din mine. Greu explicabilă această reacție. Îmi mai muriseră până atunci unchi, mătuși, chiar și un coleg de clasă, dar, cu excepția morții mamei, n-am mai simțit o durere atât de mare ca la moartea Profesorului. Toți elevii lui au suferit enorm. Mă gândesc că, în general, profesorii de matematică nu sunt prea iubiți. Și nici nu-i greu de înțeles de ce. De regulă, dascălul se asociază cu materia pe care o predă, iar matematica – să fim sinceri! – această știință abstractă care-ți dă dureri de cap și dorință de a escalada pereții, nu-i deloc o materie îndrăgită de elevi, excepție făcând numai câțiva împătimiți care par mai degrabă „plecați”. Dar imaginează-ți o clasă de elevi (vorbesc de a mea) în care toți – fie că se pricepeau, fie că nu – voiau să ajungă matematicieni. Mă întreb câți și-or fi împlinit visul. Profesorul de matematică a luat cu el până și visurile noastre de adolescenți cărora abia începuse să le mijească mustața. Ne-a lăsat mai săraci de-o parte din suflet pentru că, de fapt, ne dăruise iubire, înainte de matematică și de orice altceva. Avea un obicei de la care nu s-a abătut decât o singură dată: imediat ce se termina ora, după ce ne dădea tema pentru acasă, arunca creta în suportul de la tablă, se scutura de praful de pe mâini și rotea ochii prin clasă, adresându-ne întrebarea pe care atât de bine o cunoșteam: „Unde-i mingea?”. Era ca un ritual. Ne buluceam toți spre ieșire și năvăleam direct pe terenul de volei, unde jucam cât ținea pauza. Asta făcea cu toate clasele după ora de matematică. Omul ăsta n-avea pauze, nu dădea prin cancelarie nici cât să schimbe catalogul, trimitea cîte un elev să i-l ducă și să i-l aducă. Intra la ore, făcea matematică și în toate pauzele juca volei cu elevii. Se mai întâmpla să ne uităm rigla sau echerul acasă, dar mingea niciodată. Această amintire, a jocului de volei de după ora de matematică, este cea mai frumoasă pe care o păstrez din copilăria mea și cea mai frumoasă amintire legată de școală. Jocul în sine nu era important. Nimeni nu ne-ar fi oprit să jucăm volei la ora de sport, în recreații sau în timpul liber. Dar cele zece minute de după ora de matematică făceau cât zece zile de jucat continuu. Nu voleiul ne bucura, ci faptul că domnul Profesor juca împreună cu noi. Că se făcea egalul nostru, mai luând și câte-o minge-n față, nemaiinterpunând catedra între noi și el. Mie mi-a fost și diriginte. Am învățat de la el de toate, până și literatură (îl adora pe Caragiale și ni-l cita ori de câte ori se ivea ocazia; pe Marin Preda, redându-ne dialogurile care-i plăcuseră la nebunie din „Moromeții”; pe Coșbuc, din care ne recita. Să-ți mai spun că pe aceștia trei și eu i-am îndrăgit cel mai mult? Profesoara de română s-ar supăra dacă ar ști că de la ea n-am învățat atâta literatură). Ne-a învățat și religie, chiar dacă, la vremea aceea, era interzisă în școală; era tobă de teologie, citise foarte mult și nu se temea să pronunțe numele lui Dumnezeu în școală, pe vremea când alții se temeau până și de umbra lor. Uneori ne spunea, zâmbind, că, probabil, dacă nu și-ar fi ales matematica, s-ar fi făcut preot. O singură dată ne-a pedepsit – mai trebuie să-ți spun cum? – pentru că-i pusesem un șarpe sub catedră profesoarei de biologie. Am aflat de la femeia de serviciu că, atunci când „victima” îl oprise pe hol să ne reclame, mai întâi a râs de s-au zguduit geamurile, după care, străduindu-se cu greu să fie serios, i-a dat asigurări că ne va pedepsi el ca la carte, dar că o roagă să nu țină supărare pe noi și să ne ierte. A plusat chiar, spunându-i să-i ceară lui orice, numai să ne lase pe noi în pace. Și ea, profitând de ocazie, i-a cerut nici mai mult nici mai puțin decât o noapte de dragoste împreună. La care el, serios, dar cu râsul stând gata să izbucnească, i-a replicat: „Se pare că șarpele pe care vi l-au adus este chiar cel din Grădina Edenului”. Tolomaca i-a răspuns înțepată că ea știe prea bine clasificarea șerpilor, că doar e licențiată-n biologie, și-n niciun caz șarpele-ăla de care zice el nu se află în tratatele pe care le studiase. Și-apoi, ce mai contează din ce grădină l-au luat; gestul este incalificabil și trebuie musai pedepsit. Profesorul n-a mai rezistat unei asemenea comicării și i-a șoptit femeii de serviciu: „Tanti Victorița, dă-mi voie să intru în debaraua cu mături, că-mi vine un râs de nu mai pot să-l țin!”. Dar ne-a pedepsit, într-adevăr. La următoarea oră de matematică, n-a suflat o vorbă despre incident, însă la pauză a fost singura dată când n-a mai întrebat „Unde-i mingea?”. Am fost în doliu, ce mai! Credeam că ne-am lins pe bot de joacă pentru totdeauna. Dar a doua zi n-a mai rezistat. Cu cinci minute înainte de pauză, a azvârlit creta, ne-a studiat cu dragoste părintească și ne-a „certat”: „Măi loazelor și obrăznicături care sunteți, ce v-a apucat cu șarpele-ăla? N-ați găsit și voi un animal mai frumos? Nu știți voi cât de frumos e leopardul?”. Și, fiindcă noi nu îndrăzneam să râdem, a dat el tonul. Ne-a luat o mare piatră de pe inimă. L-am iubit atunci mai mult ca oricând, dacă se poate spune asta, căci dragostea nu prea cunoaște unități de măsură. Apoi a continuat: „Să nu mai faceți asta niciodată, că mă omorâți! M-a durut sufletul că n-am jucat ieri volei cu voi. Când am părăsit clasa, m-am simțit ca un tată care-și lasă copiii în gară și se urcă în tren. Bă, voi ați înțeles? Și ce stați și vă uitați la mine? Scoateți o dată mingea-aia, că i-o fi de când stă degeaba!” Așa era domnul Profesor. Nici acum, după atâția ani, nu-mi pot stăpâni lacrimile când mi-l amintesc. Și parcă văd ziua în care cortegiul a trecut ca o pasăre neagră, uriașă, purtându-l pentru ultima dată prin fața școlii, prin dreptul terenului de volei. Ne-am luat la revedere de la el înșirați de-a lungul șoselei, cu câte o floare și-o lumânare aprinsă în mâini, plângând cu vorbe, ca un cor de bocitoare. La fileu, agățaserăm o minge și-un doliu care se zbătea animat de vânt, cum se zbăteau inimile în trupurile noastre firave și sufletele care iubiseră atât de mult marele lui Suflet. Matematica am uitat-o demult. Volei n-am mai jucat de atunci. Dar când mă gândesc la domnul Profesor, îmi vine să-i spun tată. O parte din el a rămas în mine pentru totdeauna. Acesta este înțelesul lui „Nimic nu rămâne după noi, decât ceea ce am dăruit”. Mai presus de orice, dintre cele pe care le putem dărui, se află ceva ce nu poate fi socotit, cântărit și nici stăvilit în vreun fel: Iubirea.