Florentin Cristian

ar justifica iubirea să aibă cer deasupra dacă n-ar fi greutăți din fâlfâire de aripă cum ar fi munca de clipă adăugată alteia vremii modificând materia material de coastă fiind noi cu o

se spune că vorbele în timp de ploaie îndoaie casnic înserarea de nor devreme în care te zăream pe tine comunicând aer suflat provocând între noi cuvânt inelat eu preocupat de norul ce venea pe

ciocănituri în cap: boc, boc vino răceală că sunt ocupat ar trebui să te simți și tu că ești greu de purtat cu voi sunt pățit de mult timp corbul este contra-timp boltei mele îi este

e cu o pupilă gata să nască zori de lumină fixați în penajul ei mască când vine ziua stă nemișcată rotația și revoluția pământului îi e dedicată doar noaptea când stă cu ochi de lună ochind atât

sentimentele mele distribuiesc volatil avere de simțiri și, amestec de vorbe, atinse de ele către iubita mea curg către ea întârziind în gânduri despre ce vom vorbi mă gândesc la faptul că aproape

vino să preschimbăm un ochi de trandafir pe unul de dafin ca să îi miroasă și tavanului a deschidere de pleoapă a mirosului că în talpa podului stă să urce până în dreptul nostru ziua sfărmată în

scaunele știu calea către odihnă oricând mai puțin florile de aceea se trec așa repede și ele vizualizează poate suprapunerea funcțională și își dau seama că sunt folositoare scaunele au program

nevoia rezultată dintr-o înghețată care te aduce cu picioarele pe pământ într-o zi cu arșiță este o aventură care predictibil încetează odată cu venirea zilelor mai reci privind în urma tramvaiului

aseară am văzut filmul joc periculos și parcă erau ciocoii vechi și noi în plin război stereo e adevărat ca un tractor la arat când înnebunesc pistoanele apoi am jucat un shooter mărișor că de abia

sudoare tăiată și ovații se aud pentru altcineva care ridicase prosopul în culori catifelate avea prioritate la boltirea desfășurată când pământul se măsura în aplauze și din gard în

la meseria mea ghețoasă unde cam doare capul de atâta bere fac serviciu cu vată în urechi și în tramvai îl rog pe vatman să nu clipească accelerația și eu mă mir când păcălesc vreunul că alaltăieri

adâncul meu de îngenunchere sub care foste dureri au casă frunză fericită căci nimic nu e mai grav decât chinul în rădăcini și tresărirea înmiresmată pe care o simt la vântul viitor care adie iz

ascultam ființa mea într-o meditație din copilărie îmi povestea fericit un păstor despre cum a gonit el porcii mistreți din porumb și mie mi se păreau imenși despărțind ziua de noapte cu figurile