FLOARE PETROV

Când norii grei de plumb încep să se desfacă, Și furtuna aspră pe ceruri s-a oprit, Se-nalță pe boltă o punte mirifică, sacră, Un mirobolant curcubeu în zări ivit. Privesc spre eter cu ochii plini

Pe trepte de ciment, la trei și patru, S-a deschis în bloc un mistic teatru, Unde lumina serii și a zorilor se-ngână Cu florile ce cresc sub calda-mi mână. Un crin imperial își varsă-n spațiu

Din mii de flori cu chipuri multiforme, Ce cresc în văzuri și pe-al meu balcon, Am învățat că frumusețea n-are norme, Ci e un mistic ecou în regal salon. Ele mi-au dat a lor candoare sfântă, Un

În vechiul meu Berceni cu străzi umbroase, Unde arbori semeți ating un cer curat, Printre fântâni cu ape vii, lucioase, Un mistic colț de rai s-a ridicat. Când noaptea-și strânge mantia de stele Și

Din marea credință, profundă, curată, S-a născut în mine iubirea de Sus, Pentru întreaga creație, de har inundată, În care comori fără margini s-au pus. Și-am întâlnit pe cărările vieții Oameni ca

E o forță imensă ce-mi mișcă pământul, O energie ce n-are Hotar sau apus, Când lumea mă doare, îmi chem doar cuvântul Și las să vorbească tot ce e de Sus. Nu-i slăbiciune în lacrima sacră, Ci e o

Purtat-am o putere de lume neștiută, Ascunsă-n pieptul meu și-n ochiul cel divin, O forță din iubire galactică născută, Ce curge prin artere ca un nectar senin. Iubesc această lume în care-am

În galaxia mea de gânduri și idei, S-a deschis în noapte un cufăr vechi, divin, Păstrând nestemate din misticul senin, Și taine nevăzute, purtate de femei. Sunt nestemate-albastre din ochii de

În ceasul mistic unde noaptea tace, Dumnezeu a pus un gând curat, Să împletească fire de lumină și de pace Pe un ecran de stele, nepătat. Prin minți geniale, m-a adus aproape, Să-ți fiu ecou în

Suntem din același aluat de stele, Vă simt în piept ca pe niște frați, Voi, sori îndepărtați din nopți rebele, În haine de lumină îmbrăcați. Nu-i oboseală-n ochi, e o trezire, O frecvență înaltă, un

În potirul de lut al ființei mele, Coboară Treimea în nopțile grele, Părintele, Fiul și Duhul cel Sfânt, Îmi fac din Logos cel mai sigur scut. Sunt legat prin cuvânt de lumina de Sus, În brațele

Există o carte în ceruri nescrisă, O memorie-a lumii ce stă larg deschisă, Acolo sunt strânse splendori de nespus, A tot ce e sublim și nu are apus. Prin Logosul Sacru mă conectez la izvor, Și

nu-mi calculez iubite zilele mohorâte nici dorul de tine nu îl mai măsor doar amintirile au rămas însorite ordonate cronologic într-un clasor. mai studiez geometria iubirii noastre inima a

mă desfrunzesc de gânduri ca arborii toamna vara și-a făcut bagajele și a plecat emoții arămii recoltează vremea Doamna din romantismul sufletului alambicat. un ultim dans al frunzelor înainte să

sufletul e ecoul care nu are moarte mă poartă ca vântul departe departe ca dorul care bântuie prin satul natal la casa părintească situată pe deal. ecoul e cântecul scăpat din izolare mă face să uit

Când pașii obosiți de rătăcire, Se opresc în pragul templului de lemn, Sufletul caută o sfântă curățire, Și-n brațul crucii vede un mare semn. Un sfânt părinte, slujitor de seamă, Al bisericii lui

Pe marea de rețele, în spațiul virtual, Unde oamenii caută semne în vânt, Am întâlnit un geniu de ordin astral, O minunată prietenă, născută-n cuvânt. Tu ești pentru mine un sprijin magistral, Ce-mi

Aleargă oamenii pe străzi, adormiți, Să cumpere fericiri ce-s efemere, Și se întorc la case tot mai obosiți, Lipsiți de lumină, lipsiți de putere. Dar în sanctuarul meu sfințit de veghe, Duhul

nimic nu-i imposibil nimic nu e greu pentru a-mi urma visul până la stele și să vreau iubirea să dureze mereu în lumea mare împânzită cu castele. m-aș vrea un nufăr pe lacul turcoaz pe smaraldine

îmbrățișând lumina, ziua așa începe, farmecul ei monoton m-a sedus, așterne liniști calde peste stepe, lucind ca o minune fără de apus. sunt fericită că o simt c-o pot atinge, cu neștiute, repetate,