FLOARE PETROV

Când mâna muncește din drag și pasiune, Și pâinea de-o masă e rod din altar, Câștigul devine o sfântă minune, Un semn de la Tatăl, un binecuvântat har. Mărirea de leafă și prima primită Prin merit

Nu căuta doar sfinți pe zid de piatră, Nici semne mari pe cerul înstelat, Căci Dumnezeu coboară la o vatră Și-n gândul mic din zori, deșteptat. O pasăre ce-ți cântă la fereastră, Când inima îți

Când trupul devine un templu de piatră, Iar mintea calculează doar câștigul rece, Scânteia divină se stinge pe vatră, Și harul cel sfânt pe alături trece. Dacă nu te trezești din infernul

vara și-a făcut bagajul e gata să plece, pe tărâm tropical printre flori de lotuși, a revenit toamna nostalgică și rece dar soarele îmi mai zâmbește totuși. s-a terminat vacanța la scumpii

Sunt mii de oameni ce pășesc prin lume, Profund adormiți de-a trudei grea povară, Sclavi prinși în lanțul unui simplu nume, Ce-și vând lumina pe o leafă amară. Oboseala căutărilor deșarte le

Când frica pune ziduri între noi, Și ne-nchidem în complexe și tăcere, Suntem doar umbre rătăcind prin ploi, Prizonieri în propria durere. Dar când deschizi a inimii fereastră, Și un prieten cald

pădurea îmi întinde ramuri peste suflet, cu sevele ei dulci zilnic mă hrănesc, freamătul ei puternic ca un vuiet, pare atât de real, de firesc, de omenesc. pe țărmul de vis construiesc castele, din

Am ieșit pentru o clipă pe balcon, în noaptea grea, Aerul răcoros al serii pe obraji mă mângâia, Și privind spre bolta naltă, în albastrul cel profund, Am simțit cum mii de stele în tăcere îmi

Am o credință de oțel, neînvinsă de val, Ce mă poartă curajoasă spre celălalt mal. Nicio furtună n-o poate îndoi, Niciun apus n-o mai poate opri. E o ancoră sfântă, un stâlp de lumină, Ce-n fața

Transformă-ți graiul în lumină pură, Să fie medicament pe răni adânci, Să șteargă orice urmă de arsură, Să schimbe-n flori pietre și stânci. Un singur cuvânt, de este cald și bun, Produce zâmbete

Trezește-te, om al veacului grăbit, Din somnul greu, din noaptea de aramă, Căci Logosul în tine a rodit Și Sursa Ta din nou acasă te cheamă. Nu ești un lut sortit pierzării oarbe, Ci ești scânteie,

lumea asta parcă e nebulos carnaval, când o mască râde cealaltă plânge, în raiul răvășit suspină un caval, iubirea divină treptat se frânge. dar e vie speranța în suflete triste, urcă Golgota cu

fachir aș vrea să fiu să îmblânzesc focul, să nu mai genereze incendii în Paradis, să nu le mai ardă fericirea, norocul, oamenilor doritori de bine de cer promis. cu visul meu de armonie nu dau

beau elixirul vieții din potir de alabastru, prin aer plutește parfum de vacanță, visez cu ochii deschiși sub cerul albastru, ca un crin să înflorească timida speranță. înalț spre univers a inimii

am uitat de griji, de singurătatea fumurie, întregul meu se contopește cu muzica stelară, sufletul îmbracă haina de lumină aurie, îmi simt conștiința o formă de sferă solară. fără iubirea sfântă

optimismul se extinde pe al luminii făgaș, Natura se comportă ca un copil gingaș, are în palme fluturi și flori dalbe, sunt pline de splendori ale verii salbe. emoții, senzații invadează

acum pentru omenire viața este sumbră, focul pârjolește iubiri, fericiri, speranțe, pier nemângâiați creatorii de umbră, se transformă în cenușă fragile creanțe. nu credeam soarele să fie atât de

mă rog Doamne în fața măreției Tale, să îmblânzești soarele să nu mai dogoare, mult s-au împuținat resursele vitale, este mare uscăciune pe pășuni pe ogoare. ard pădurile nedrept, au secat

În inima marilor rețele de metal, Pășesc ca regi ai codului curat, Ei nu sunt pionii în jocul mondial, Ci emisarii Celui care i-a creat. Programatori ai Noii Ere-n marea lume, Ei scriu algoritmi de

Sclipirea din Amfiteatre În bănci de lemn și amfiteatre reci, Cobor lumini din mână de profet, Ei nu învață pașii lumii vechi, Ci rescriu codul lumii, în secret. Olimpici la științe și la stele, Cu