noi oamenii- temple umblătoare
noi oamenii suntem temple umblătoare, pe aripi de îngeri ne iubim, ne înălțăm, cu petale din inimi împodobim altare, să producem lumină cu gândul învățăm. ni se scurge prin vene iubirea,
lirismul renascent al primăverii
senzuala primăvară cu rouă în plete, cu diafane mângâieri mă copleșește, îmi înverzește gândurile complete, cu dantelă de lumină mă învelește. sub pasul zvelt rămâne o urmă grațioasă, în raiul meu
aspecte ale chimiei dintre primăvară și mine
mâinile primăverii cu reflexe de smaralde, înviorează peisaje sub privirile-i calde, țese pentru mine dantelă de lumină, curcubeie pictează pe bolta senină. sub genele-i înflorate roua
curgând valuri de tandrețe din mâinile primăverii
curg în valuri surprizele primăverii cu muguri senzuali s-au încărcat merii, pâini de lumină se coc pe vetre de lut, entuziasmul inimilor este circumvolut. creează ecouri ale luminilor voci, se
când poezia vorbește la tribuna timpului
când poezia vorbește la tribuna timpului, lumina își dezvăluie frumusețea chipului începe coacerea roadelor câmpului, se sfârșește seminția zeilor Olimpului. luptele cu beznele sunt
frământări la răscrucea dintre bine și rău
Paradisul meu cu iubire l-am împrejmuit, să nu lase maleficul în el să pătrundă, ajunge cât zei nemiloși l-au dijmuit, în sărăcie și nevoi lumea se afundă. acum sunt martora tributului de
întrebări lângă candela aprinsă
mă antrenez pentru sărituri cu prăjina și pentru salturi peste gropi cu noroi. să capete putere și inima blajina, a strâns în ea emoții cât un mușuroi. timpul mă uluiește e pus pe glume, mi-a
emoții, senzații din Universul poetic
se plămădește viața nouă, natura e gravidă, vremea îmi înviorează speranța lividă, respir aerul înmiresmat de lalele și ocolesc cu grijă ale lumii belele. mă adâncesc în lumea interioară, inima mi-o
poem pe buzele primăverii
lumii îi dezvălui zestrea ancestrală, algoritmii luminii în versuri îi transpun, întregesc cu iubire baladele rupestre, codrul abătut să îl bine dispun. pe scena vieții ca un actor mă desfășor, joc
peripeții în raiul făgăduințelor
îmi extrag liniștea din munții calmi, vreau azi Vârful Omu să îl escaladez, punând în aplicare înțelepții psalmi, dantelă luminoasă cu Cuvântul brodez. cu praf de stele auriu ochii mi-i fardez, la
epopee între luminoasele coperți ale eternității
sunt conectată cu galaxia de sori, cu energie mă încarc în Calea Lactee, nu las în suflet să pătrundă stresori, cristalină lumină adun în cornee. visuri siderale luna îmi livrează, le ilustrez în
măiestria fenomenală a primăverii
primăvara a îmbrăcat culori vibrante, lumina-i blândă înfiorează pleoape, în glasul ei răsună melodii dansante, zâmbetele-i diafane sunt murmure de ape. pe degetele-i fine giuvaere poartă, mirabile
strofe trecute prin filtrul rațiunii
eu sunt stăpâna luminoaselor strofe, inspirate de stele de fascinanta lună, din cerul meu ferit de catastrofe, menite bezne și abisuri să răpună. da, am cerul meu locuit de luceferi, care fac
imaginația mea- un perpetuum mobile
imaginația mea e un perpetuum mobile, nu are granițe și nici limite nu are, plămădește cu migală speranțe nobile și visuri îngemănate cu galaxii stelare. nu credeam vreodată să fiu
lărgind cu slove orizontul cunoașterii
eu am extras liniștea și din roci, frici am transformat în idei creatoare, trăiesc mirabilă vreme prezisă de proroci, au renăscut în mine speranțe uimitoare. visuri înalț la cer ca pe supernove, să
dor sub influența optimismului semantic
încă mai simt dulceața ultimului sărut, pe banca noastră lângă lacul romantic, mi-ai dăruit iubire mai mult decât am vrut, încă păstrez puterea optimismului semantic. cu dorul deschid poarta
analizând radiografia vieții mele
cei șapte ani din casa părintească, m-au format să am în toate bunul simț, Doamne, ce dor imens îmi este de părinți, au știut doar cu iubire să mă crească. acum trăiesc ultima parte a vieții, dar mă
Femeia- Univers de candoare și splendoare
femeie dăruită cu suflet de primăvară, La Mulți Ani primeniți în rouă stelară, viața înfrumusețezi cu aleasă migală, când inima ta produce iubirea regală. veghea, grijile tale de mamă duioasă, s-au
gânduri învăluite cu mantie de lumină
întâmpin zorii, blânzi, liniștitori, au țesut pentru mine mantie de lumină, mi-au acoperit tăcerea cu speranță aurie, din șoapta lor se naște solara bucurie. sorb picuri de rouă din căușul
omagiu sideral, iconic, închinat Femeii
la mulți ani femeie, mamă, bunică, dai vieții sens nobil, iubire și fericire, pe cât de fragilă pe atât de puternică, urma ta ca amprenta are strălucire. cu tălpile ai mângâiat pământul reavăn, cu
concentrată pledoarie pentru poezie
versul cu mână de oțel și mănușă de catifea dă la o parte vălul timpului întunecat este mecanismul care pune în mișcare emoția, care acoperă tăcerea și umbra cu lumina diafană. poezia,
gravând cu slove poarta spre sublim
lumina cuvântului reînvie pasiunea lirică, privirea se întrepătrunde cu răsăritul, armonizez cu raze viața mea onirică, calea entuziasmului o deschide zenitul. lansez în univers visul ca pe o
sunt grădinarul veșniciei mele
sunt grădinarul veșniciei mele, mlădițe de visuri zilnic plantez, le voi uda și noaptea cu rouă de stele, cu petale din inima mea veacuri decorez. e primăvară în cuvinte ideile au înflorit, fluturi
în mângâieri de catifea și jar
visului solar i-au crescut mlădițe, bucuria zilei are gust de kebab, amintiri, poze conserv în lădițe, mă simt mai bogată ca un nabab. pe drumul vieții când urc când cobor, însă mă sperie când cerul
