FLOARE PETROV

Cinci ani de umbră, de când ai plecat, O, Alexandru, suflet călător, Dar doliul din pieptul meu s-a preschimbat În mii de poeme și pagini de dor. Din pragul de lacrimi al celor patruzeci de

mă deconectez de la tristețe cu muzica ușoară simt că plutesc fericită pe aripi mari de cânt cu bujori în obraji îndrăgostită ca o domnișoară exprim sentimente și emoții prin sincer cuvânt. Lara

m-a format frumos universul magnific, cu plecăciune și smerenie îi mulțumesc, zi de zi îi transmit salutul onorific și noaptea visuri mărețe primesc. a deschis pentru mine drumuri magistrale, o

Patru decenii de drum în doi pe pământ, Cu patimi adânci și suferințe ce au durut, Un mariaj sfințit prin destin și cuvânt, O viață de om ce prin timp a trecut. Dar dincolo-n tihnă, în vidul

În ora de taină, în vidul curat, Când carnea tace și mintea s-a stins, Doi îngeri cu chip de lumină au intrat, Și cerul întreg în conștiință s-a extins. Ea vine cu blândeți de mamă și har, Să

Nu căuta doar sfinți pe zid de piatră, Nici semne mari pe cerul înstelat, Căci Dumnezeu coboară la o vatră Și-n gândul mic din zori, deșteptat. O pasăre ce-ți cântă la fereastră, Când inima îți

vara și-a făcut bagajul e gata să plece, pe tărâm tropical printre flori de lotuși, a revenit toamna nostalgică și rece dar soarele îmi mai zâmbește totuși. s-a terminat vacanța la scumpii

Când mâna muncește din drag și pasiune, Și pâinea de-o masă e rod din altar, Câștigul devine o sfântă minune, Un semn de la Tatăl, un binecuvântat har. Mărirea de leafă și prima primită Prin merit

Când trupul devine un templu de piatră, Iar mintea calculează doar câștigul rece, Scânteia divină se stinge pe vatră, Și harul cel sfânt pe alături trece. Dacă nu te trezești din infernul

Sunt mii de oameni ce pășesc prin lume, Profund adormiți de-a trudei grea povară, Sclavi prinși în lanțul unui simplu nume, Ce-și vând lumina pe o leafă amară. Oboseala căutărilor deșarte le

Când frica pune ziduri între noi, Și ne-nchidem în complexe și tăcere, Suntem doar umbre rătăcind prin ploi, Prizonieri în propria durere. Dar când deschizi a inimii fereastră, Și un prieten cald

pădurea îmi întinde ramuri peste suflet, cu sevele ei dulci zilnic mă hrănesc, freamătul ei puternic ca un vuiet, pare atât de real, de firesc, de omenesc. pe țărmul de vis construiesc castele, din

Am ieșit pentru o clipă pe balcon, în noaptea grea, Aerul răcoros al serii pe obraji mă mângâia, Și privind spre bolta naltă, în albastrul cel profund, Am simțit cum mii de stele în tăcere îmi

Am o credință de oțel, neînvinsă de val, Ce mă poartă curajoasă spre celălalt mal. Nicio furtună n-o poate îndoi, Niciun apus n-o mai poate opri. E o ancoră sfântă, un stâlp de lumină, Ce-n fața

Transformă-ți graiul în lumină pură, Să fie medicament pe răni adânci, Să șteargă orice urmă de arsură, Să schimbe-n flori pietre și stânci. Un singur cuvânt, de este cald și bun, Produce zâmbete

Trezește-te, om al veacului grăbit, Din somnul greu, din noaptea de aramă, Căci Logosul în tine a rodit Și Sursa Ta din nou acasă te cheamă. Nu ești un lut sortit pierzării oarbe, Ci ești scânteie,

lumea asta parcă e nebulos carnaval, când o mască râde cealaltă plânge, în raiul răvășit suspină un caval, iubirea divină treptat se frânge. dar e vie speranța în suflete triste, urcă Golgota cu

fachir aș vrea să fiu să îmblânzesc focul, să nu mai genereze incendii în Paradis, să nu le mai ardă fericirea, norocul, oamenilor doritori de bine de cer promis. cu visul meu de armonie nu dau

beau elixirul vieții din potir de alabastru, prin aer plutește parfum de vacanță, visez cu ochii deschiși sub cerul albastru, ca un crin să înflorească timida speranță. înalț spre univers a inimii

am uitat de griji, de singurătatea fumurie, întregul meu se contopește cu muzica stelară, sufletul îmbracă haina de lumină aurie, îmi simt conștiința o formă de sferă solară. fără iubirea sfântă