FLOARE PETROV

vreau poemul să vorbească de al verii miraj când totul este verde și-s vesele parcuri străbat cu fericirea intim pelerinaj secundele în ornic se joacă pe arcuri. acum renasc în rime visele

cui să-i spun că mă doare tristețea? devine tot mai grea, aspră, apăsătoare în fața mea se-ntinde bătrânețea îmi spune că la finiș se și moare. la geam doi porumbei se giugiulesc au aripi ca

sunt fericită să te am iubite am strâns anii noștri în sublim șirag faguri de iubire... fericiri împlinite le simt și acum la brațul tău drag. timpul împreună sub bolte arcuite a ajuns în noi

credința izbăvește vijelii din gândire formează umerii pe care se reazemă lumea se clădește pe raze trece prin oglindire doinește în adâncuri își cântă prospețimea. iubirea întărește viața o

gândul își face adăpost în cuvânt călduros se împletește cu lumina galbenă, cordială crește în dimensiunea avântului frumos din existența pură, splendidă, ideală. nule sunt gândurile care inima

trăiesc beatitudini cu iubirea adâncă timpul meu e freamăt pur de poezie tăcerea cenușie e închisă în stâncă pe care răsună cântec de ciocârlie. ador cuvântul primit de la sfinți vibrează în

la poarta paradisului se aud armonii un dans în lumină întru veșnicie ore fără necazuri și fără demonii când fericirea lumii are trăinicie. credința mea atinge punctul culminant Dumnezeu

trăiesc melancolii muzicale sonore senzații de amețitoare înălțime dorințe ardente să cuprind aurore în muzica sufletului să se imprime. îmbrățișez viața cu dragoste mare timpul se

cu voluptatea pătimirii trăiesc bătrânețea amestec straniu de sublim de fantomal am strâns din viață eleganța, finețea din valuri negre am ieșit mereu la mal. convertesc timpul în resorturi

dragostea mea e ca argintul viu alunecă prin trup până la glezne i-am compus în inimă poemul candriu să scriu de fericire-mi este lesne. iubirea adorată înscrisă-n univers alungă coșmarul din

ziua este sfântă, noaptea e divină sunt două jumătăți ale unui întreg ziua e nestemata timpului diamantină pentru șiragul vieții veselă o culeg. viața este o minune de la Dumnezeu o cinstesc

iubirea mă învață că viața e frumoasă un cântec de speranță cu textul sublim lumina îmi vorbește într-o limbă duioasă e ninsoare de stele în forul intim. învăț de la păsări să zbor către

freamăt în lumină, mă bucur de viață iubirea mea doinește în codru de brazi mereu inmugurește cu zori de dimineață nutresc la nemurirea splendorilor de azi. în mijlocul verii dragostea se

am prins într-o salbă anii ce-au trecut e scris în legea firii viața s-o cinstesc cu iubirea pură timpul l-am petrecut îmi este drag de lume, cerul îl slăvesc. nu știu de plictiseală mă

ridică Doamne de pe mine boala năucitoare și moartea ce mă strânge cu brațele de fier lasă-mă cu speranța cuprinsă de ardoare cu credința sfântă pe-al vieții palier. sunt fragilă Doamne ca

știu că existența nu-i floare la ureche ea implică freamăt cu trudă și sudoare trece prin suferință cu speranță străveche să cucerească cerul...infinită splendoare. sufletul se luptă ca un

urâtă-i bătrânețea cu cearcăne și riduri cu bolile hulpave care mușcă din trup cu timpul petrecut doar între patru ziduri cu moartea îndârjită cu colții mari de lup. dar nu mă las înfrântă în

când vine dimineața și zori îmi bat în pleoape mă trezesc din visul ce m-a plimbat prin lume am ajuns la stele de-acum le simt aproape ca pe niște surori, le-am alintat pe nume. mă-ndrăostesc

am prieteni de suflet poeți visători ne cunoaștem parcă de o viață-ntreagă îmi dau fericrea sunt ca niște sori care-mi luminează soarta ce mi-e dragă. simt făptura lor stând la masa de

nu mă cert cu norii nu mă cert cu vântul răcoresc pământul când arșița e mare eu m-am legat de cer și îi ofer cuvântul cel mai de preț în viață sursă de alinare. culeg sentimente ca pe un snop

muzica deschide porți de melancolie prin care gândurile pleacă înspre lume acorduri de vioară transformă-n veselie dezamăgiri , regrete, nemulțumiri antume. muzica mă transpune într-o vară

în ochii tăi iubite de căprioară blândă se aprind culori de magică visare cu zori care reflectă fericiri în oglindă când astru suprem cu povestea iubirii răsare. mă răscolește gândul că aș

îmbrățișez cu-ardoare florile, surorile îmi fac ziua frumoasă și plină de parfum pentru fluturii suavi ele sunt comorile fără de care viața ar fi nori de fum. îmbrățișez pământul ca pe-un

sunt melancolică-n albastru, veselă în verde tandră în portocaliu, în violet candidă mă îmbrac în toate nuanțele cerul mă crede o romantică capricioasă profundă lucidă. adâncimea iubirii derivă