FLOARE PETROV

pe inima zilei toamna scrie un poem și dragostea devine păpușă de cristal oamenii etalează romantismul suprem vântul poartă emoții în ritm muzical. secunde se nuntesc într-un frumos

ning fericirile din univers semantic munții se îmveșmântă cu alba zăpadă eu transpun în slove scenariu romantic cu izvorul iubirii ieșit din cascadă. privesc steaua mea, lumina ei blândă mă

natura se pregătește de o lungă odihnă toamna se scutură de resturi de mirări melancolia galbenă se extinde în tihnă între văi și dealuri între munți și mări. se-nsămânțează câmpuri cu gânduri

peste sate plutește fumul gros din sobe frigul s-a instalat peste țara întreagă preoții s-au înveșmântat cu negre robe și predică-n biserici din scriptura dragă. urmele se pierd prin ploaia ce

lumina toamnei blândă pe oameni îi invită la plimbări prin parcul plin de crizanteme prin ambientul lacului o lebădă privită plutește ca un dans suav pe valuri boeme. trăiesc în sânul vieții

îngeri stau de veghe pe turle de biserici lumina lor blândă se cerne pe tâmple raze de iubire străbat câmpii eterici în lumea de miraj minuni să se întâmple. bat clopote de nuntă, nuntașii se

am mers în repetate rânduri prin locurile satului de vis tărâmul parcă-i rupt din Paradis să dăinuiască la mine în gânduri. aud parcă și-acum câinii cum latră mă uitam cu jind la fiecare

bunul Dumnezeu îmi purifică gândirea înaintez spre El cu speranță absolută în veșmântul vremii am țesut iubirea intensific la maxim trăirea revolută. cu măsura înălțării în pur iluminism scriu

tăcere ruptă-n două de-o parte și de alta cuvântul să răsune febril ecou în noapte felinar de veghe ce luminează halta trenul speranțelor vine la ora șapte. iubirea-nsingurată stă pe peronul

îmbrățișez luminile ce stau de strajă sondez dimensiunea gândului ocult m-a cuprins de-o vreme minunată vrajă din simfonia vieții cu care exult. chemarea poeziei o ascult mirată inspirații

minunea plămădită dintr-un vis stelar noaptea mă inspiră să cochetez cu versul sufletul și inima le-a umplut cu har la zbucium și tristețe să găsesc reversul. adâncimea iubirii derivă din reală

sufletul meu parcă este fântână izvorăște din magia freaticei pânze pe luciul apei se văd sclipiri de lună în mine se adapă căprioare lehuze. mintea mi-e deschisă pentru fantezie lumini

trăiesc stări cristaline din boem izvor în puritatea lui se oglindește cerul am închis tristețea și i-am pus zăvor ca să nu mai tulbure magia, misterul elanurile tandre m-apropie de stele în

romantismul cromatic în oglinda culorii mă face veselă în verde în dorință roz puternică mă face ca să destram norii pe cerul meu să piară praful de rogoz. din univers poetic principii se

pe aripi de vis am pornit în voiaj extazul muzical își spune cuvântul trăiesc cu Secret Garden sublim miraj mirările mele le împrăștie vântul. cerul se deschide cu sunetul viorii pe clape de

mândria poeziei reflexele atâtor aparențe structuri închegate- dans de umbre supreme realități esențiale transpuse cu decențe din flăcările sufletului mereu se nasc poeme. lumini care învăluie

nu contează de unde bate vântul am rădăcini puternice ramuri nemuritoare ca bradul care-și ia spre cer avântul înălțat pe creste și zâmbind la soare. când vântul mă pleznește peste față și mă

am fremătat intens nu am trăit în van ci-am cumulat lumini în inimă și suflet a strâns splendoare gândul năzdrăvan zboară mereu spre cer pe aripi de sunet. m-ai făcut treptat iubite să-mi dau

Doamne câtă liniște vine prin rugăciune când știu că ești acolo plin de îndurare simt că-mi umpli sufletul cu-nțelepciune să găsesc răspunsuri la orice întrebare. în fiecare noapte spiritul mă

cu o iubire sfântă sunt îngemănată destinul meu e consfințit de Dumnezeu să fiu poet romantic sunt predestinată deseori îmi pare că am aripi de zeu. de părinții mei am fost încreștinată și

trăiesc ca gânditorii la suprafața vieții cu sita-nțelepciunii cern minciuni de adevăruri substanța pasiunii mă poartă spre poeții care sunt pentru lume înmiresmate săruri. dependență psihică

filozofia vieții o despic în patru și mă gândesc la Isus răstignit pe cruce când oameni au creat cel mai mare dezastru de a trecut și cerul prin neagra răscruce. sunt și eu păcătoasă am rănit

vântul pleznește frunze - descreierat apleacă arborii până la pământ ploaia peste case s-a împrăștiat florile freneziei de vară s-au frânt. privighetorile au încetat să cânte poienele sunt

gânduri au îngălbenit de-atâta freamăt toamna s-a așezat și în sufletul meu frunzele cad din arbori se aude un geamăt viori în festival plâng la Ateneu. a rămas nostalgia în ungherele