FLOARE PETROV

litere se-adună la horă pe fila albă condeiul se adapă cu picuri de cerneală emoții motivate de fericirea dalbă cuvântul se-nveșmântă în haină de gală. din iubiri mirene se naște un poem în

când nu o să mai scriu nici n-o să mai trăiesc nu o să mai visez o lume cu trăiri superbe dar azi pe file setoase litere se nuntesc în cununi de lumină se rotunjesc verbe. știu doar ca poezia

când inima imi cere să cânt și să dansez dau muzica mai tare să răsune blocul cu ochi deschiși la stele să mă extaziez Apollo demiurgul a pus în mine focul. flăcări de speranțe se se înalțe-n

pe muntele credinței izvoarele curg ca sângele prin mine- făptură de carne îi urmez pe sfinți s-ajung la Demiurg lumina izbăvirii pe frunte s-o toarne. pe valea suspinelor am creat un pod să

frământ entuziastă în coca nopții stele sa dospească în tihnă pâinea de lumină dulci clipe de visare-s căutările mele eu mi-am țesut credința pe o etamină. gânduri mă frământă ca pe un

o puzderie de stele s-a aprins pe cer lumini de visare înfășoară gândul să nu rătăcească pribeag prin eter ore nedormite, nopți de-a rândul. motiv de bucurie e și Luna duioasă sub lumina ei

credința e resortul ce sfințește principii dantelării sangvine se țes în lumină de Dumnezeul dragostei mereu mă apropii doar cu evlavie mare cucernică, senină. toate gândurile mele ajung în

m-am născut pe o magică geană de rai luminile stelare mi-au fost ursitoare mi-au ursit frumusețea cu părul bălai și ochi albaștri ca un cer cu soare. mi-au tatuat pe inimă iubirea sublimă și

geografia surâsului o știu pe de rost de pe buze prin cord coboară spre glezne coloana iubirii destramă timp anost prin vraja timplui nu circulă bezne. avalanșe de poeme coboară spre

depăn amintiri la un pahar de bere slove se înmulțesc pe filele albe prieteni mă ascultă.le face plăcere timpul care trece cu cununi de nalbe. am strâns anii mei într-un perlat șirag îl

simt mirajul verii prin zbor de libelulă planează peste nuferi albi, galbeni, roz trăiesc fiori nostalgici în fiece celulă drumul meu e neted nu-i atins de rogoz. peisaje de vis îmi pătrund în

răsună glasul soarelui îndrăgostit de florile deschise spre candoare raze de lumină s-au pus pe povestit lumea să o umple de vrajă și splendoare. arborii se mlădie sub adieri de vânt cerul se

tristețea este-n lume o frecvență joasă acolo unde demoni infernul îl ocupă acolo unde cerul se vede doar prin lupă unde drumul e pavat cu smoală grunzoasă. îngroapă speranțe în structuri de

privighetori cântă cât e ziua de lungă fericirea mireană și întemeietoare îngeri cresc frumos iubirea o conjugă cu armonia verde inundată de soare. raze împart liniști de pe cer cu

am trecut prin viață ca printr-un voiaj am găsit fericiri cântând la tot pasul peisaje de poveste, splendori de miraj au vibrat în suflet au străbătut glasul. s-au născut vise din mândre

cine a creat cântul în păsări din codri ? și cum îl poartă vântul prin zările albastre? să-l fredoneze zilnic trăitorii mândri izvoarele de munte în cascade măiastre. cine aduce valul în

soarele bucuriei e ascuns după nori tristețea sfredelește în profunzime m-a părăsit extazul s-au destrămat fiori n-am știu că boala e plină de cruzime. plânsul mi-e aproape, lacrimi

în jungla urbană mă simt încolțită lei trufași se năpustesc asupra mea inima ca sufletul se zbate se agită ar vrea să fie pasăre cântând pe rămurea. mă simt o căprioară în codru poetic tot fug

din freamătul verii au rămas amintiri frunze au început să se îngălbenească trăiesc și arborii drame și urgisiri bătuți de vânt au început să obosească. trandafiri au scuturat petale de

te aștept în lumea mea de sori să nu lași florile să plângă sunt și eu o floare cu mii de fiori aș vrea ca grindina să nu m-ajungă. alungă-mi mâhnirea prietene drag spune-mi că viața-i un poem

sunt multe nopți la rând de când nu dorm poate că visul a ajuns prea greu de dus nu pot să cred că treptat mă transform într-o nălucă. să bântuie prin lume după Isus. caut pacea, liniștea,

am învățat în viață din fiece greșeală și-am convertit timpul la sacră credință speranța-n Dumnezeu niciodată nu-nșeală asupra deznădejdii să am biruință. credința e filonul de viață

iedera credinței se cațără pe ziduri în frunzișul verde vrăbii au cuib sigur până târziu în noapte răsună lieduri cu aripile îmi fac semne de bun augur. cu multă evlavie viața o

în toamna vieții mele se-ngălbenesc simțiri s-au ofilit de mult petalele de floare tot trecutul meu e strâns în amintiri dorul de tinerețe mă apasă, mă doare. mi-a rămas credința ca bradul