FLOARE PETROV

m-am așezat pe-un scaun de poveste cu tălpile în iarba rourată cu sete de lumină mă cațăr pe creste în azurul zilei minunată oasele-mi albe absorb căldură cu soarele blând sedus de

furtuna culcă la pământ suave gladiole cântecul toamnei e acoperit de brumă pe marea-nvolburată se scufundă iole țărmuri de poveste sufocate-s de spumă paradisul este des asaltat de

am încălecat pe o șa de poveste și am pornit în lume să o explorez port cu mine doruri și un mare crez că sunt înconjurată de iubiri celeste în universul meu romantismul primează un înger

tristețea de toamnă iar mă împresoară cerul deasupra parcă este de plumb clipele sunt grele ca pietrele de moară izvorul meu susură lângă lan de porumb o lumânare mi se aprinde-n

multiplic iubirea cu asupra de măsură amplific lumina până se face nimb prin codrul speranței pe-a plaiului gură eliberată de tristețe și durere mă plimb vreau să hoinăresc liberă ca

mă adaug iubire la sublim univers atingând absolutul cu credința sfântă fiecare expresie se transformă în vers preț al fericirii care mă frământă viața din mine e atât de intensă încât

sunt în purgatoriu mă-ndrept spre lumină exersând iubirea ca pe un mod de viață crezând cu demnitate în crucea divină raze de zâmbete port mereu pe față uneori mă simt clopotul din turn chem

am crezut mereu în dragostea universală că toate ființele au nevoie de grija divină știu că lumea se înalță pe albastră spirală că ploaia e sfântă și ne spală de vină rugăciunea e un exercițiu

toamna melancolia devine mai pură iubirea o învăluie și o alimentează presimțire voluptoasă și de anvergură că naturile mor și-apoi se întrupează setea de primăvară vizibilă-i la arbori la

exersez avântul spre văzduhul azur n-am aripi doar dorința nebună de zbor iubesc viața lucruri de jur împrejur sunt universul meu multicolor fulgerări neîntrerupte și nebănuite mă țin în febra

trăiesc zbuciumul substanțial al firii fluiditățile erotice pe valuri de dorințe chemările timpului pulsurile iubirii fericirea căutată în moderne tendințe progresul conștiinței pentru

mă trezesc în zori cu chef nebun de viață cafeaua cu miere dă startul zilei lumina se așează cu zâmbet pe față apoi se oprește pe albul pur al filei sute de gânduri se avântă spre cer ca un

e toamnă blândă în sufletul meu cu speranțe dulci mângâietoare ciorchini de struguri copți din soare sunt visele mele dobândite cu greu fascinații învăluitoare culeg de la stele tentații roz

trec prin bătrânețe cu sufletul activ cu zâmbetul pe față când zorii bat în pleoape crește-n mine iubirea nu am nici un motiv să nu simt pulsul vieții cu cerul aproape roiuri de emoții trec

o foame încordată cu exaltări și viziuni mă încearcă iar să nu mă simt înfrântă de boală de tristețe de negre minciuni de singurătatea urâtă și cruntă nu sunt confuză cu dorințele mele știu ce

în lumină venim în lumină plecăm condensați într-o iubire înaintemergătoare cu aripi fermecate spre soare zburăm în lumea de dincolo nemuritoare eu voi rămâne veșnic în versul mirean unde nu

istoria țării a fost scrisă cu sânge tratate meschine i-au schilodit trupul Basarabia suspină neîncetat plânge dar mai sunt lumini să-i mângâie chipul ani lungi de chin revoluții războaie au

nu mi-au rămas prea multe din primăvara mea amintiri prăfuite visele și poezia o cale directă precisă spre o stea scânteia care ține aprinsă fantezia calea-mi pare îngustă prin fumul de

îngrop amăgirile în cojile de nuci m-au purtat pe drumuri în curbă și zigzag toamnă de poveste te rog să îmi aduci gânduri fermecate înțelepciuni de mag de primăvară mă despart vre-o șase

desfac firul vieții în patru în opt să multiplic gustul trăirilor sublime fericiri codrene ca murele s-au copt lumea-i romanțioasă știe să mă anime cu versurile calde pline de nostalgie în

scânteia răsărită din fremătarea pură aprinde focul sacru în care ard regrete zborul peste hăuri alături de egrete desparte norii vibrează în nervură vântul adie-n mine ramuri de poeme sunt

timpul pictează orhidee pe combinezon florile în sere s-au dezvoltat frumos nu simt bruma și frigul spinos ajung în târguri minuni de sezon arborii se scutură de trista povară stările de

aprind o lumânare cu ardoare mă rog păcatele mele Cristos să le ierte în cartea vieții a scris un epilog cerând învierea lumilor inerte credința îmi conferă un suflu optimist sunt pe calea

se așează bruma pe zâmbete de crizanteme tremurul arborilor îl resimt și eu își desfrunzesc treptat trăirile boeme nostalgia arămie mă apasă din greu toamna se strecoară și-n conștiința