Evelyn Grecu

Desprinși din adânc, Două suflete în căutare de lumină, Prinse împreună într-o sferă, Pe care apoi Zeus, cu flugerul său, A rupt-o în două jumătăți Din păcate inegale. De ce femeia iubește mai

Timpul trece si cu el trecem și noi, O toamnă aurie îmi bate, amenințător în geam, Deschind și parcă totul e în aceeași încremeneală de la prânz, Nici soarele violet, pare că nu s-a mișcat, Cerul

Eram doi copii atât de fragili, Și atât de inocenți. Dar în inocența noastră am reușit să ne apărăm unul pe altul Și a trecut peste noi și viscol și furtună, Și totuși am rămas noi. Același noi,

Mă doare sufletul, căci azi am pierdut cerul, Mâine probabil voi pierde și pământul, În viitor probabil că voi pierde totul. Dar întrebarea e dacă voi mai avea ce pierde, Nu vreau nimic din ceea

Dormind în lumea mea de pământ, M-am trezit într-o frumoasă dimineață de mai, Flori suave băteau în geam, Roua mângâia fețele somnoroase ale florilor, Numai de undeva de departe se auzea un

Am trăit și am avut încredere, Dar până la urmă ei au fot cei care m-au judecat, Și m-au aruncat în groapa cu șerpi. Ei au fost cei care m-au comdamant la o moarte prematură, Prima zi de calvar

Mereu aș vrea să se îmtâmple ceva, Aș vrea mereu să fie altceva. Aș vrea ca universul, din coapsa lui de centaur Să rupe din ea și pentru mine Acel dram de miracol. Aș vrea ca și viața mea să

Stăteam la o margine de univers, Și pe vremea aceea nu simțeam nimic Eram fericit. Până ce din fâșii negre răsării, O nalucă, ce treptat A pus stăpânire pe sufletul meu Atunci am început să

Uitată stă pe etajeră o sticlă, Mă uit la ea o iau, Și o arunc în sus. Apoi urmăresc traseul sticlei Până ce aceasta ajunge jos Pe pământ și se sparge. Privesc la cioburi, Și iau unul apoi

Două oale stau la o margine de masă, Două cești uitate, pline de zaț Stau și ele lângă acele două oale Uitate de acum o lună. Mucegaiul stă pe ele ca un stăpân, Deasupra pânzei de

Eram două năluci, desprinse de undeva din univers, Îndurându-se de noi universul, Ne-a eliberat. Dar eram așa de deprate unul de altul, Ne-am cunoscut apoi, Dar asta nu a fost de ajuns. Căci

Era o zi de vară toridă, Pescăruși violeți se roteau în jurul închisorii mele, Eu de jos ,îi vedeam, Dar nu îndrăzneam să le vorbesc. Florile se rupeau în adierea

Stele de toamnă îmi scapără în cale, O dulce adiere de toamnă, Îmi răcorește și fața și mintea. Un frig mizerabil de toamnă, Perturbă imensa tăcere, A unui anotimp meditativ. Și frigul precum

Iubirea noastră e ca un tort de ciocolată, Din care ai vrea să muști mereu, Numai că tortul nostru, S-a terminat prea repede, Așa cum s-a terminat și iubirea noastră, Ca un tort de

Ce aș fi eu fără tine? Ce ai fi tu fără mine? Eu nu aș putea exista fără tine, Căci ființa mea depinde de tine, Răsuflarea mea s-ar opri, Dacă tu ai decide să nu mai fi. Eu fără tine nu aș

E toamnă și frunze aurite valsează pe stradă, Oameni de toamnă se mișcă agale fără o țintă precisă, Orașul e trist și parcă totul se pregătește de toamnă. Numai eu am uitat deschisă fereastra, Și

Un ceanic bătrân uitat pe o plită ruginită, Pufăie armonios, Semn că e gata să fie luat de acolo. Un pahar uiat stă garțios pe o masă. Eu stau pe jos cu un album de poze în brațe. Uit și de

Nimic...Nimic neobișnuit, Afară e frig și ninge cu greu, Pe fereastra abia aburită privesc fară țintă, Totul e alb, totul e parcă atât de greu. Și ninge și ninge necontenit, Totul e alb, nimic

Totul a început atât de subit, Eram doar doi străini la început. Eu nu știam de tine, Iar tu nu știai de mine, Până când într-o zi când destinul ne-a împins Și ne-am descoperit. Eu eram ca un

E vară, e cald și după o ploaie totul se răcorește, Gândul încet, alintat de răcoare Adoarme aidoma unui copil desmierdat de cântecul suav al unei mame prea grijulie. Gândul se lasă ademenit de

Atunci când ai apărut Viața îmi era pustie, Un deșert era inima mea, Dar în acest deșert ai apărut tu, suflet de gheață. Eu în căldura mea năucitoare, Am încercat sa mi te apropii, Dar nu am

La început nu era nici el, nici ea, Era doar o veșnică beznă, Și o mare eternă între el și ea. Apoi treptat a dispărut și bezna și marea Și a apărut un el, dar nu o ea. Þărâna i-a fost

Oameni și flori și morminte, Plante și suflete se amestecă la un loc. Carne, sânge și tulpină născute din țărână spre a fi oameni sau flori. Oameni sau flori? Corp sau suflet? Parcă sufletul nu

Infinituri, eternități și universuri, Flori și oameni și morminte, Îngeri și demoni și monștri. Un câmp de flori se zărește în infinituri, Un om răsare din centrul universului, Un înger veghează