Poezie
Femeie respinsă
1 min lectură·
Mediu
mă uit în ochii lui
bărbatul meu se înserează
nervi întinși pe tavan
ca ultima iarbă crescută
printre anii ruginiți de umezeală
aș da foc casei
să nu mai văd
priveliștea bărbatului
frânt de jale
mirosul absenței lui
curge ca un câine turbat
legat în zgarda căsniciei
așa mi-am pierdut oglinda
de atunci mă privesc
numai în cer
văd norul alb cu râsul printre dinți
văd pânda ochilor de bărbat temători
văd disparițiile în trupul blondei nocturne
poate aș putea cu sufletul meu să le împodobesc visele
de ieri sunt tot a nimănui
orele lui scot limba la mine
atât a mai rămas
din nopțile albe de dragoste
îndrăznesc prin camera lui
să-mi alint umbletul
cu lacrimi spăl obrajii murdari
ai depărtării
mi-l mângâi cu dorința chemării
ce ai nevastă? mă întreabă
verigheta lui
tu nu te vezi? îmi șoptește
ultima lacrimă a toamnei din noi
esti doar un dulap
de amintiri…spun degetele lui răsfirate
nu pot nevastă să te iubesc
nu pot să o înșel
pe EA
tinerețea mea
prelungită
...
am tăiat zgarda
și de atunci aleargă
ca un câine plouat
inimă-n inimi rătăcită...
043.506
0
sa nu mai vad
privelistea barbatului
frant de jale\"
(Erika Keller)
sotul ti-e slab si bolnav
desi tu-i dai carne, paine,
ca pe zi ti-l vrei de sclav
iar noaptea rau ca un caine